ROBERT FISK / Monday 19 January 2015/ THE INDEPENDENT: Centenarul Gallipoli este o încercare de a ascunde rușinos Holocaustul armean.

Dacă liderii lumii au de gând să aniverseze bătălia de la Gallipoli, din Primul Război Mondial, există riscul ca o altă comemorare să fie trecută cu vederea

Când lideri precum Prinţul Charles şi primii miniştri ai Australiei si Noii Zeelande se vor reuni în aprilie să comemoreze batalia de la Gallipoli din timpul Primului Război Mondial, la invitaţia guvernului turc, spiritele celor 1,5 milioane de armeni creştini măcelăriţi vor mărşui alături de ei.

Iar ca un act de nebunie diplomatică fără precedent, Turcia planifică să se folosească de aniversarea a 100 de ani de la tentativa alitaţilor să învadeze Turcia în 1915, pentru a stinge memoria propriei ucideri în masă a armenilor în Imperiul Otoman, primul holocaust semi-industrial al secolului XX. Turcii au invitat deja 102 naţiuni la Aniversarea de la Gallipoli, pe 24 aprilie – chiar în ziua în care Armenia întotdeauna îşi comemorează victimele din Imperiul Otoman.

Printr-o iniţiativă care trebuia să fi ştiut că va fi respinsă, Preşedintele Turciei Recep Erdogan l-a invitat chiar şi pe Preşedintele Armeniei Serj Sarkissian să participe la aniversarea de la Gallipoli, după ce el însuşi a fost invitat de către Preşedintele Sarkissian să participe la ceremoniile ce vor marca Genocidul Armean în aceeaşi zi.

Nu este vorba de vreo gafă diplomatică. Turcii sunt perfect conştienţi că debarcările aliaţilor la Galippoli au început pe 25 aprilie (la o zi după ce armenii marchează începutul genocidului lor care a fost comandat de Guvernul turc din acea vreme) şi că Australia şi Noua Zeelandă marchează Ziua Anzac pe data de 25. Chiar acum doi ani, Preşedintele de atunci al Turciei Abdullah Gul a marcat a 98-a aniversare a Marii Bătălii pe 18 martie 2013 – zi în care a început bombardamentul naval britanic asupra Peninsulei Dardanele la instrucţiile primului Lord al Amiralităţii britanice Winston Churchil. În acea vreme nimeni în Turcia nu sugera că Bătălia de la Gallipoli (Canakkale în turcă) ar trebui comemorată pe 24 aprilie.

Turcii, desigur, se tem că anul 1915 ar trebui să fie amintit ca aniversarea crimei înspăimântătoare a țării lor împotriva umanității comise în timpul exterminării armenilor, în care zeci de mii de bărbăbaţi au fost executaţi cu arme şi cutite iar femeile lor – violate și apoi au murit de foame cu copiii lor în timpul marşurilor morţii în ceea ce era atunci Mesopotamia. Ironia istoriei a făcut ca acum aceste pământuri ale morţii să fie moştenite de forţele victorioase ale armatei “genocidale” islamiste ISIS, care au distrus chiar şi biserica armeană dedicată meoriei victimelor genocidului în orașul sirian Deir ez-Zor. Armenii au ales ziua de 24 aprilie pentru a.şi comemora victimele genocidului deoarece aceasta a fost ziua în care poliția turcă au arestat primii academicieni, avocați, medici, profesori și jurnaliști armeni din Constantinopol.

La fel ca aripa dreaptă a Germaniei şi istoricii revizionişti care neagă Holocaustul Evreilor, Turcia refuză de asemenea să accepte responsabilitatea Imperiului Otoman pentru cea mai mare crimă comisă împotriva umanităţii în timpul Primului Război Mondial, o vărsare de sînge care la un moment dat i-a indispus şi pe aliaţii germani ai Turciei. Genocidul Armenilor din 1915 care a durat până în 1917 a fost recunoscut de către sute de savanți internaționali, inclusiv de mulți istorici evrei , iar de atunci  a fost recunoscut şi de multe state europene. Numai guvernul condus Tony Blair a încercat să diminueze suferința armenilor atunci când a refuzat să considere crimele ca un act de genocid și a încercat să nu permită supraviețuitorilor să-şi comemoreze morții în timpul ceremoniilor Holocaustului de la Londra. Revendicarea Turciei cum că armenii au fost victimele nefericite ale revoltelor sociale ale războiului – a fost demult discreditată.

Mai mulţi savanți turci curajoşi denunțaţi pentru onestitatea lor de către conaționali – au cercetat documentele otomane și au dovedit că instrucțiunile au fost trimise de la Constantinopol (în prezent Istanbul) către oficialii regionali pentru a distruge comunităţile armene. Un exemplu în acest sens ar fi profesorul Ayhan Aktar de la Universitatea Bilgi de la Istanbul, care a scris pe larg despre curajul armenilor care au luptat în uniforma turceasca pentru Imperiul Otoman la Gallipoli, mediatizând în acest context viața căpitanul Sarkis Torossian, un ofițer armean care a fost decorat de statul otoman pentru vitejia lui, dar a cărui părinți și soră au murit în timpul genocidului. Profesorul Aktar a fost condamnat de către ofițerii turci și  de unii academicieni care au pretins că armenii nici nu au luptat de partea turcă. Generali turci au negat în mod oficial (cu toate dovezile care demonstrau contrariul, inclusiv fotografia lui Torossian în uniformă otomana) că soldatul armean a existat.

Dar acum Turcia şi-a schimbat povestea. Ministru turc al afacerilor externe Mevlut Cavusoglu a recunoscut de curând că şi reprezentanţii altor grupuri etinice, inclusiv mulţi arabi, dar şi armeni, au luptat de asemenea la Gallipoli. „Noi [turcii şi armenii] am luptat împreună la Gallipoli”, a spus el. „De aceea l-am invitat şi pe Preşedintele Armeniei” În răspunsul său la invitaţia lui Edrogan,preşedintele armean l-a menţionat chiar şi pe căpitanul Torossian (deşi a susţinut, din păcate, că soldatul a fost omorât în timpul Genocidului, când, de fapt, acesta a murit la New York în 1954 după ce şi-a scris memoriile) şi i-a reamintit preşedintelui Turciei că “pacea și prietenia trebuie să fie să se bazeze, în primul rând, pe curajul de a-ţi înfrunta propriul trecut, dreptatea istorică și memoria universală … Fiecare dintre noi are datoria de a transmite adevărata istorie generațiilor viitoare și să prevină repetarea crimelor … și să pregătească terenul pentru apropierea și cooperarea viitoare între popoare, în special între acelea aflate în vecinătate. ”

Armenii comemorează  pe 24 aprilie – când nimic nu s-a întâmplat la Gallipoli – pentru că aceasta a fost ziua în care intelectualii armeni au fost reţinuţi și închiși în subsolul sediului poliției Constantinopolului, înainte de deportare și, în unele cazuri, de execuție. Aceştia au fost primii “martiri” ale genocidului armean. Printr-o altă turnură cruntă a istoriei, locul lor de încarcerare este acum Muzeul de Arte Islamice – o locație turistică pe care Printul Charles şi a alţi demnitari probabil nu o vor vizita pe 24 aprilie. Aceste asasinate au marcat începutul persecuției poporului armean și a exilului în cele patru colțuri ale lumii.

Contribuția profesorului Aktar, împreună cu cea a istoricul Taner Akcam în SUA, la adevărul istoric turco-armean este aproape unică. Ei singuri, prin intermediul cercetărilor lor academice și sub o enormă presiune politică de a-şi păstra tăcerea, i-au forțat pe mii de turci să dezbată evenimentele teribile din 1915. Mulți turci au descoperit de atunci bunici armenece care au fost “islamizate” sau capturate de milițieni sau soldați turci atunci când erau tinere. Aktar subliniază, de asemenea, faptul că alți soldați armeni au luptat în armata turcă, aşa cum a fost locotenentul major Surmenian, ale cărui memorii au fost publicate la Beirut la 13 ani de la moartea lui Torossian.

Mai au puţin timp, însă, fie că vorbim de guvernul turc sau de președintele armean Sarkissian. “Dacă doriți să-i onoraţi pe ofițerii armeni și soldații care au murit … pentru patrie (Turcia) în 1915, atunci ar trebui să-l invitaţi pe patriarhul armean de Istanbul”, mi-a spus Aktar. “De ce îl invita (Turcia) pe președintele Sarkissian? Strămoșii lui au luptat, probabil, în Armata Imperială Rusă în 1915. El este din Karabagh, din câte ştiu [teritoriu deţinut de armeni, care este parte din Azerbaidjanul turcesc]! Acesta este un spectacol al unei “propuneri indecente” către președintele Sarkissian … e destul de jignitoare! ”

Mulţi armeni s-ar putea să împărtășească aceeași părere. Timp de câteva luni, Sarkissian se pregătea să semneze un tratat cu Turcia pentru a deschide frontiera armeano-turcă, în schimbul unei simple investigații oficiale efectuate de cercetători în problematica genocidului. Apoi, secretarul american de stat Hillary Clinton l-au susținut, împreună cu diverşi politicienii și unii jurnaliști occidentali din Turcia. Dar diaspora armeană a răspuns cu furie, întrebându-i cum s-ar fi simțit evreii dacă prietenia cu Germania ar fi fost condiționată prin prisma unei solicitări de a descoperi dacă Holocaustul evreiesc a avut loc vreodată. În Primul Război Mondial, ziarele americane și europene au mediatizat masiv salbaticia care s-a abătut asupra armenilor, iar Ministerul de Externe britanic a publicat o “carte neagră” a crimelor împotriva armenilor din armata turcă. Însuși cuvântul “genocid” a fost inventat cu referire la Holocaustul armean de către Raphael Lemkin, un avocat american de origine polonezo-evreiască. Israelienii folosesc cuvântul “Shoah” – “Holocaust”, – atunci când se referă la suferința armenilor.

Eroul turc de la Gallipoli sigur că a fost locotenentul-colonelul Mustafa Kemal, mai târziu, Ataturk, fondatorul statului turc modern – și propria sa Divizie 19, cunoscută la Gallipoli cu numele de “Divizia Alep”, din cauza numărului arabilor care o serveau. Ataturk nu a participat la uciderea în masă a armenilor în 1915, dar unii dintre asociații săi au fost implicaţi, fapt care aruncă încă o umbră asupra istoriei statului turc. Înfrângerea aliaţilor sângeroşi la Gallipoli  a aruncat o umbra asupra restului carierei lui Winston Churchill, un fapt bine cunoscut de zecile de mii de australieni și neo-zeelandezi care intenționează să vină pe vechiul câmp de luptă în luna aprilie a.c. Câţi dintre ei vor ști despre o aniversare chiar mai oribilă, cea de pe 24 aprilie, este o altă problemă, însă.

ROBERT FISK

http://www.independent.co.uk