l’Histoire şi „Les Turcs“
Revista L’Histoire este una dintre cele mai prestigioase, dar şi populare, reviste de istorie şi istoriografie din Europa. Nu doar din Franţa, unde apare în tiraje de sute de mii de exemplare, e difuzată şi în întreaga lume. Are o apariţie lunară, sediul redacţiei este la Paris, în plin centru, (Avenue de Maine) unde a fost gîndită şi editată, începînd cu 1978, de o prestigioasă echipă de istorici şi jurnalişti specializaţi în chestiuni istorice şi dosare dintre cele mai delicate. Fiecare număr este centrat pe o temă, uneori de actualitate, alteori marginală, dar nu mai puţin importată. Temele sînt astfel concepute ca să acopere un vast areal. In timp şi spaţiu. Nimic nu este lăsat la o parte, apelul constant la experţi specializaţi pe domenii diverse acordînd un gir în plus de credibilitate materialelor publicate. Ideea ar fi ca un subiect să fie cît mai bine analizat şi corect prezentat, fără parti pris-uri partizane, umori, ideosincrazii sau pulsiuni ideologice sau religioase. Nimic nu este neglijat sau lăsat deoparte.De aici şi acurateţea informaţiei şi prestigiul pe care şi la căpătat în aceste trei ultime decenii în lumea academică şi în rîndul unui mare număr de cititori.
Consemnam de curînd un număr special din aprilie 2009 dedicat Genocidului Armean. Am vrea să acordăm atenţie şi interes unui excepţional număr special. Să ne ocupăm acum şi de ultimul număr, triplu, octombrie-decembrie 2009, consacrat în întregime istoriei Turciei şi civilizaţiei otomane. Sub genericul „Les Turcs. De la splendeur ottomane au defi de l’Europe“ sînt aduse laolaltă un şir întreg de date, informaţii, analize şi erudite comentarii despre rolul şi locul Imperiului Otoman în istoria Europei. Nu întîmplător este astăzi o întreagă dispută politică dacă Turcia modernă de astăzi să facă sau să nu facă parte din Uniunea Europeană. Nu întîmplător este aşezat pe coperta numărului un splendid portret al Sultanului Mehmet II, din colecţia Dagli Orti ce aparţine Muzeului Topkapi din Istanbul. Nu întîmplător un vast proiect „Saison de la Turquie en France“ se derulează între iulie 2009 şi martie 2010. „La saison de la Turquie en France nou offre le pretexte de ce numero“, se spune în editorialul revistei. Dincolo de clişee şi prejudecăţi, dincolo de adevărurile istoriei încă neasumate de statul turc şi de mentalul colectiv turc există o realitate în mişcare. Imperiul Otoman nu mai este astăzi un pericol pentru Europa creştină cum era acum cîteva veacuri. Mai este Europa o entitate creştină? Iată o întrebare ce naşte multe speculaţii. Mai este Imperiul Otoman Marele Bolnav al Europei? Turcia modernă a lui Mustafa Kemal Atatürk nu este decît o altă lume decît Imperiul Otoman care a explodat după primul Război Mondial. Turcia şi turcii s-a întors spre ei înşişi, după ce „megalo ideea“, păguboasa idee a lui Venizelos de ai scoate pe turci din Anatolia s-a terminat printr-un dezastru. Se cunosc detaliile, au fost întoarse pe toate părţile. Ca să cunoaştem bine prezentul şi să analizăm corect viitorul e bine să ştim cît mai exact cum a stat trecutul. Sigur că este foarte multă încărcătură emoţională din parte grecilor, armenilor – acum, mai nou a kurzilor, istoria se răsuceşte cînd şi cum nu te aştepţi –mai ales a celor care au avut tragedii de familie legate genocidului din 1915 sau de masacrele de după căderea Smirnei. Sigur că încă mai persistă numeroase chestiuni litigioase între Turcia şi Armenia, ca entităţi statale. Sigur că tragedia genocidului nu poate fi ocultată de către armeni cînd vine vorba despre turci şi Turcia. Dar mersul istoriei şi cursul vieţii ne obligă la luciditate, responsabilitate şi de ce nu, toleranţă. Ca buni creştini sau buni musulmani. Secole în şir am fost crescuţi şi educaţi, de o parte sau alta că „ai noştri“ sînt buni şi „ceilalţi“ sînt răi. Şi eventual trebuie să dispară, sau să devină ca noi, sau să fie anihilaţi. Nu contează prin ce mijloace. Rezultatul? Milioane de morţi. Din America de Nord, unde indienii au fost exterminaţi fără cruţare, pînă în Africa neagră şi Asia, unde unii şi alţii, au plătit pentru faptul că erau „altfel“. Abia în ultimele decenii vorbim de dreptul la diferenţă, abia dupa carnagiul Primului Război Mondial, Holocaust, crimele Nazismului, Comunismului şi ororile înregistrate de Al Doilea Război Mondial începem să gîndim şi clădim o lume nouă. Proces în curs, cu multe sincope. Dramele nu s-au încheiat şi Drepturile Universale ale Omului mai sînt încă o frumoasă iluzie.
Revenind la sumarul revistei să precizăm că el acoperă o mie de ani de istorie. Un prim grupaj este dedicat începuturilor istoriei otomane. De unde au venit primele popoare şi triburile nomade, cum s-a întemeiat Imperiul Otoman. Un excelent text despre „De unde vin turcii“ aparţine lui Pierre Chuvin, director între 2003 şi 2008 al Institutului de Studii Anatoliene din Istanbul. Limbă, obiceiuri, islamizare. Despre „Timpul sultanilor. De ce au cucerit turcii Constantinopolul“ scrie cu acribie şi erudiţie Stephane Yerasimos, profesor la Univeristatea Paris VIII. Mai ţinem oare minte cîte ceva din faimoasa „Căderea Constantinopolului“ a lui Steven Runciman? Păcat că multe lucrări istorice apar în tiraje mici. Sau nu mai apar deloc. Moment crucial în istoria Europei „Ziua Neagră“ a grecilor şi a întregii creştinătăţi. Doar că au trecut 500 de ani. Despre „Epoca de aur a Sultanilor“ semnează un amplu text Robert Mantran, membru al Academiei Franceze, un distins savant turcolog. Ne putem aici aduce minte de prietenia care-i lega pe H.Dj. Siruni de Mihail Gubloglu în deceniile din urmă cînd orientalistica românească era la începuturi. Creşterea puterii Imperiului, lungul şir de sultani, refugiul evreilor din Spania catolică – altă paranteză interesantă a istoriei, Soliman Magnificul şi bătălia de la Lepanto, ca să ajungem rapid în pragul epocii moderne. Cîteva zeci de pagini ce coagulează extrem de pertinent secole de istorie şi destine umane. Sîntem deja în secolul XIX, se nasc noi puteri şi echilibrul de forţe european se schimbă. Ca şi Imperiul Otoman. Tanzimat-ul, perioada reformelor, este abordat de către Lucette Valenci, directoare de studii la EHESS, Paris. Istoria se precipită, 40 de ani de încercări de reformă şi modernizare reală, apar pe scenă şi francmasonii, drepturile omului, Congresul de la Berlin, elitele otomane, rolul jucat de minorităţile din Imperiu. Războaie de independenţă, naşterea unei noi identităţi turce, politicul se amestecă cu religiosul, cine sîntem noi?, se întreabă toată lumea. Intersele politice sînt divergente. „Chestiunea orientală“ devine o problemă europeană. Internaţionalizarea treburilor interne ale imperiului, amestecul şi interesele marilor puteri Rusia, Anglia, Franţa, Germania dau o anume turnură istoriei Imperiului Otoman, pagini dense semnate de Francois Georgeon şi Jean Remy Bezias. Abdul Hamid, vizionar sau tiran se întreabă istoricii. Războiul Prim Mondial dezmembrează Imperiul. O secvenţă aparte este dedicată „tragediei armenilor“. Concis, clar, fără echivoc, chair dacă cifrele şi numărul exact al victimelor incă nu este stabilit la modul oficial. Şi evenimentele tragice acceptate de comunitatea internaţională ca Genocid. Acelaşi Gorgeon specialist în istoria otomană şi în istoria Turciei moderne se ocupă de „Inventarea Turciei Moderne de către Atatürk“, personalitatea generalului ajuns primul Preşedinte al noii Republici Turcia. Tot ce a urmat este opera acestui om de stat care a modernizat o ţară a laicizat-o şi a pus-o, pe făgaşul unei modernizări. Care continuă şi azi, cu nuanţele de rigoare şi tectonica mişcărilor geostrategice ale lumii contemporane. Cipru – o insulă, două State, „O ţară musulmană şi laică“ – corectă analiză întreprinsă de Elisee Massicard, cercetătoare la CNRS. De notat interviul extrem de intersant pe care îl acordă revistei profesorul Ahmet Insel, de la Universitatea Galatasaray (v. numărul trecut), unul dintre cei patru iniţiatori ai reconcilierii armeano-turce. „Geopolitica unei puteri regionale“ este o ultimă secvenţă ce aduce la zi rolul şi locul Turciei în ecuaţia complicată a lumii politice contemporane. Nu doar europene. Bune analize şi corecte apreicieri istorico-politico-diplomatice. Michel Foucher, fost ambasador al Franţei în Letonia, este profesor la Şcoala Normală Superioară din Paris. Nu a fost, evident, neglijată, delicata chestiune kurdă, care va trebuie rezolvată de autorităţile de la Ankara. Nu neapărat manu militari, ci prin găsirea unei soluţii paşnice. Una peste alta o excepţională rapidă panoramă a istoriei ultimelor secole, unde ne găsim cu toţii. Buni şi răi deopotrivă, contemporani cumva cu toţii. Europa nu e o himeră ci o realitate, unde, sîntem convinşi, dincolo de tot ce ne desparte, îşi va avea loc şi Republica Turcia. Cu trecutul şi prezentul ei cu tot.
Istoria nu face salturi, se spunea cîndva. Merge înainte.
You’re currently reading an entry written by Mihai Hatulescu
- Published:
- 20.04.12 / 10am
- Category:
- Articole revista Ararat
- Tags:
Comments are closed
Comments are currently closed on this entry.