l’Histoire şi „Les Turcs“

Revista L’Histoire este una dintre cele mai prestigioase, dar şi populare, reviste de istorie şi istoriografie din Europa. Nu doar din Franţa, unde apare în tiraje de sute de mii de exemplare, e difuzată şi în în­treaga lume. Are o apariţie lunară, sediul redacţiei este la Paris, în plin centru, (Ave­nue de Maine) unde a fost gîndită şi edi­tată, începînd cu 1978, de o prestigioasă echipă de istorici şi jurnalişti specializaţi în chestiuni istorice şi dosare dintre cele mai delicate. Fiecare număr este centrat pe o temă, uneori de actualitate, alteori marginală, dar nu mai puţin importată. Temele sînt astfel concepute ca să aco­pe­re un vast areal. In timp şi spaţiu. Nimic nu este lăsat la o parte, apelul constant la experţi specializaţi pe domenii diverse acordînd un gir în plus de credibilitate ma­terialelor publicate. Ideea ar fi ca un subiect să fie cît mai bine analizat şi co­rect prezentat, fără parti pris-uri partizane, umori, ideosincrazii sau pulsiuni ideolo­gice sau religioase. Nimic nu este neglijat sau lăsat deoparte.De aici şi acurateţea informaţiei şi prestigiul pe care şi la căpătat în aceste trei ultime decenii în lumea academică şi în rîndul unui mare număr de cititori.

Consemnam de curînd un număr spe­cial din aprilie 2009 dedicat Geno­cidului Armean. Am vrea să acordăm atenţie şi interes unui excepţional număr special. Să ne ocupăm acum  şi de ultimul număr, triplu, octombrie-decembrie 2009, consa­crat în întregime istoriei Turciei şi civi­lizaţiei otomane. Sub genericul „Les Turcs. De la splendeur ottomane au defi de l’Europe“ sînt aduse laolaltă un şir întreg de date, informaţii, analize şi erudite co­mentarii despre rolul şi locul Imperiului Otoman în istoria Europei. Nu întîm­plă­tor este astăzi o întreagă dispută politică dacă Turcia modernă de astăzi să facă sau să nu facă parte din Uniunea Europeană. Nu întîmplător este aşezat pe coperta nu­mărului un splendid portret al Sultanului Mehmet II, din colecţia Dagli Orti ce aparţine Muzeului Topkapi din Istanbul. Nu întîmplător un vast proiect „Saison de la Turquie en France“ se derulează între iulie 2009 şi martie 2010.  „La saison de la Turquie en France nou offre le pretexte de ce numero“, se spune în editorialul revistei. Dincolo de clişee şi prejudecăţi, dincolo de adevărurile istoriei încă nea­su­mate de statul turc şi de mentalul co­lectiv turc există o realitate în mişcare. Imperiul Otoman nu mai este astăzi un pericol pentru Europa creştină cum era acum cîteva veacuri. Mai este Europa o entitate creştină? Iată o întrebare ce naşte multe speculaţii. Mai este Imperiul Oto­man Marele Bolnav al Europei? Turcia mo­dernă a lui Mustafa Kemal Atatürk nu este decît o altă lume decît Imperiul Oto­man care a explodat după primul Război Mondial. Turcia şi turcii s-a întors spre ei înşişi, după ce „megalo ideea“, păgu­boa­sa idee a lui Venizelos de ai scoate pe turci din Anatolia s-a terminat printr-un dezastru. Se cunosc detaliile, au fost în­toarse pe toate părţile. Ca să cunoaştem bine prezentul şi să analizăm corect viito­rul e bine să ştim cît mai exact cum a stat trecutul. Sigur că este foarte multă încăr­cătură emoţională din parte grecilor, ar­menilor – acum, mai nou a kurzilor, istoria se răsuceşte cînd şi cum nu te aştepţi –mai ales a celor care au avut tragedii de familie legate genocidului din 1915 sau de masacrele de după căderea Smirnei. Sigur că încă mai persistă numeroase chestiuni litigioase între Turcia şi Armenia, ca en­tităţi statale. Sigur că tragedia genocidu­lui nu poate fi ocultată de către armeni cînd vine vorba despre turci şi Turcia. Dar mersul istoriei şi cursul vieţii ne obligă la luciditate, responsabilitate şi de ce nu, toleranţă. Ca buni creştini sau buni mu­sul­mani. Secole în şir am fost crescuţi şi educaţi, de o parte sau alta că „ai noştri“ sînt buni şi „ceilalţi“ sînt răi. Şi eventual trebuie să dispară, sau să devină ca noi, sau să fie anihilaţi. Nu contează prin ce mijloace. Rezultatul? Milioane de morţi. Din America de Nord, unde indienii au fost exterminaţi fără cruţare, pînă în Africa neagră şi Asia, unde unii şi alţii, au plătit pentru faptul că erau „altfel“. Abia în ultimele decenii vorbim de dreptul la diferenţă, abia dupa carnagiul Primului Război Mondial, Holocaust, crimele Na­zis­mului, Comunismului şi ororile înre­gistrate de Al Doilea Război Mondial începem să gîndim şi clădim o lume nouă. Proces în curs, cu multe sincope. Dra­me­le nu s-au încheiat şi Drepturile Universa­le ale Omului mai sînt încă o frumoasă iluzie.

Revenind la sumarul revistei să pre­cizăm că el acoperă o mie de ani de isto­rie. Un prim grupaj este dedicat  începuturilor istoriei otomane. De unde au venit prime­le popoare şi triburile nomade, cum s-a întemeiat Imperiul Otoman. Un excelent text despre „De unde vin turcii“ aparţine lui Pierre Chuvin, director între 2003 şi 2008 al Institutului de Studii Anatoliene din Istanbul. Limbă, obiceiuri, islamizare. Despre „Timpul sultanilor. De ce au cu­cerit turcii Constantinopolul“ scrie cu acribie şi erudiţie  Stephane Yerasimos, profesor la Univeristatea Paris VIII. Mai ţinem oare minte cîte ceva din faimoasa „Căderea Constantinopolului“ a lui Ste­ven Runciman? Păcat că multe lucrări isto­rice apar în tiraje mici. Sau nu mai apar deloc. Moment crucial în istoria Europei „Ziua Neagră“ a grecilor şi a întregii creş­­tinătăţi. Doar că au trecut 500 de ani. Des­pre „Epoca de aur a Sultanilor“ semnează un amplu text Robert Mantran, membru al Academiei Franceze, un distins savant turcolog. Ne putem aici aduce minte de prietenia care-i lega pe H.Dj. Siruni de Mihail Gubloglu în deceniile din urmă cînd orientalistica românească era la în­ce­puturi. Creşterea puterii Imperiului, lungul şir de sultani, refugiul evreilor din Spania catolică – altă paranteză intere­santă a istoriei, Soliman Magnificul şi bătălia de la Lepanto, ca să ajungem ra­pid în pragul epocii moderne. Cîteva zeci de pagini ce coagulează extrem de perti­nent secole de istorie şi destine umane. Sîn­tem deja în secolul XIX, se nasc noi puteri şi echilibrul de forţe european se schimbă. Ca şi Imperiul Otoman. Tanzi­mat-ul, perioada reformelor, este abordat de către Lucette Valenci, directoare de studii la EHESS, Paris. Istoria se preci­pită, 40 de ani de încercări de reformă şi modernizare reală, apar pe scenă şi franc­masonii, drepturile omului, Congresul de la Berlin, elitele otomane, rolul jucat de minorităţile din Imperiu. Războaie de in­dependenţă, naşterea unei noi identităţi turce, politicul se amestecă cu religiosul, cine sîntem noi?, se întreabă toată lumea. Intersele politice sînt divergente. „Ches­tiunea orientală“ devine o problemă euro­peană. Internaţionalizarea treburilor inter­ne ale imperiului, amestecul şi interesele marilor puteri Rusia, Anglia, Franţa, Ger­mania dau o anume turnură istoriei Im­periului Otoman, pagini dense semnate de Francois Georgeon şi Jean Remy Bezias. Abdul Hamid, vizionar sau tiran se în­trea­bă istoricii. Războiul Prim Mondial dezmembrează Imperiul. O secvenţă apar­te este dedicată „tragediei armenilor“. Concis, clar, fără echivoc, chair dacă ci­frele şi numărul exact al victimelor incă nu este stabilit la modul oficial. Şi eve­ni­mentele tragice acceptate de comunitatea internaţională ca Genocid. Acelaşi Gor­geon specialist în istoria otomană şi în istoria Turciei moderne se ocupă de „In­ventarea Turciei Moderne de către Ata­türk“, personalitatea generalului ajuns primul Preşedinte al noii Republici Turcia. Tot ce a urmat este opera acestui om de stat care a modernizat o ţară  a laicizat-o şi a pus-o, pe făgaşul unei modernizări. Care continuă şi azi, cu nuanţele de ri­goare şi tectonica mişcărilor geostra­te­gice ale lumii contemporane. Cipru – o insulă, două State, „O ţară musulmană şi laică“ – corectă analiză întreprinsă de Elisee Massicard, cercetătoare la CNRS. De notat interviul extrem de intersant pe care îl acordă revistei profesorul Ahmet Insel, de la Universitatea Galatasaray (v. numărul trecut), unul dintre cei patru ini­ţiatori ai reconcilierii armeano-turce. „Geopolitica unei puteri regionale“ este o ultimă secvenţă ce aduce la zi rolul şi lo­cul Turciei în ecuaţia complicată a lumii politice contemporane. Nu doar europe­ne. Bune analize şi corecte apreicieri istorico-politico-diplomatice. Michel Fou­cher, fost ambasador al Franţei în Leto­nia, este profesor la Şcoala Normală Su­perioară din Paris. Nu a fost, evident, ne­glijată, delicata chestiune kurdă, care va trebuie rezolvată de autorităţile de la An­kara. Nu neapărat manu militari, ci prin găsirea unei soluţii paşnice. Una peste alta o excepţională rapidă panoramă a istoriei ultimelor secole, unde ne găsim cu toţii. Buni şi răi deopotrivă, contemporani cumva cu toţii. Europa nu e o himeră ci o reali­tate, unde, sîntem convinşi, dincolo de tot ce ne desparte, îşi va avea loc şi Repu­bli­ca Turcia. Cu trecutul şi prezentul ei cu tot.

Istoria nu face salturi, se spunea cîndva. Merge înainte.