Genocidul armenilor din 1915

Adăugăm la articolele publicate în 2010 un excepţional text apărut în urmă cu nouă ani şi semnat de regretatul istoric şi critic literar  Zigu Ornea.

de Zigu.Ornea *

Memoriile unui om politic sînt mai totdeauna probe pentru istoriografie. Ambasadorii sînt, prin chair misiunea lor, oameni politici. Şi e o minune că memoriile ambasadorului american, Henry Morgenthau, în Turcia, în perioada 1914-1916, sînt principala mărturie amănunţită despre situaţia Turciei în preajma primului război mondial şi în timpul desfăşurării acestuia. E aici un răscolitor document, fără patetisme, despre genocidul împotriva armenilor din 1915. Dar să fixăm perioada văzută de ambasadorul american la Constantinopol. Turcia trecea printr-o grea perioadă de tranziţie. Organismul politic numit “Uniune şi Progres” răsturnase de pe tron pe sultanul Abdul Hamid şi instalase, în locul acestuia, pe Mahomed II, un om blînd şi cu un program democratic. De fapt, sultanul, om de paie, n-avea nici o putere. Aceasta era deţinută, în întregime, de triumviratul “junilor turci”, format din Talaat, Enver Paşa şi Gemal care se şi suspectau între ei, cel mai puternic fiind cel dintîi. Corupţia era generalizată, nesocotinţa şi capriciul bine instalate, mizeria economică făcînd ravagii. De fapt, cei ce mai ţineau în stare de supravieţuire economia erau armenii, grecii şi evreii. Turcia ieşise înfrîntă şi împuţinată teritorial după războaiele balcanice (cel din 1877 şi 1913) rămînînd cu un mic teritoriu în partea ei europeană. După războiul din 1877 Turcia fusese nevoită să cedeze Rusiei un teritoriu între Marea Caspică şi Marea Neagră locuit mai ales de armeni. Iar în 1912 imperiul habsburgic anexase două provincii sîrbeşti (Bosnia şi Herţegovina). Italia, la rîndul ei, anexase Tripolitania. Tentativa Comitetului “Uniune şi Progres” al junilor turci de a instaura, în Turcia, o democraţie eşuase lamentabil. În consecinţă, aceştia au apelat la ajutorul şi sprijinul Germaniei. Kaiserul practica de zor politica dislocării brutale a unor populaţii întregi din-tr-o parte a Europei, ca şi cum ar fi fost vorba de turme de vite pentru expansiunea germană. Acest tratament a fost aplicat de germani, la începutul războiului devenit mondial, în Belgia, Polonia şi Serbia. Va fi modelul adoptat, în 1915, de junii turci armenilor. Dar pînă atunci, la îndemnul Germaniei, sînt deportaţi cetăţenii greci ai Turciei din Asia Mică, pentru a-i depărta de ţărm. Apoi, cu premeditare, Germania, prin ambasadorul ei la Constantinopole, instigă Turcia, rămasă neutră, să se alieze cu Puterile Centrale, reprezentanţii Antantei, în capitala Turciei, protestînd cu vigoare. Treptat, prin măsuri adecvate şi progresive, Germania mobilizează armata turcă încă înainte de declanşarea războiului. Apoi, după asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui imperiului habsburgic, Germania, mai pornită decît, chiar, Austro-Ungaria, provoacă izbucnirea războiului, sperînd că acesta va dura numai cîteva luni, Parisul fiind condamnat. (Apoi, bătălia de pe Marna a demonstrat cît de iluzoriu a fost acest hazardat pronostic.) La 27 septembrie 1914 Germania – plasîndu-şi două mari crucişătoare germane, blochează Dardanelele, izolînd Rusia de aliaţii ei şi închizînd drumul prin care aliaţii puteau furniza Rusiei armament şi muniţie. “Aşa, comentează ambasadorul Morgenthau, a fost comis gestul cel mai arbitrar de pînă atunci al forţelor germane din Turcia. Iar eu i-am găsit pe demnitarii turci, singurii care aveau autoritate asupra limbii de apă vitale, tremurînd şi bîlbîindu-se de frică, fîţîindu-se de colo-colo ca nişte iepuri îngroziţi, stupefiaţi de enormitatea gestului german, dar parcă şi incapabili să adopte vreo măsură hotărîtă. Aveam în faţa ochilor imaginea vie a resemnării la care fuseseră supuşi conducătorii de astăzi ai Imperiului Otoman în faţa tăvălugului teutorn”. Şi, de notat, Turcia era încă neutră. Abia la sfîrşitul lui octombrie 1914 Germania forţează Turcia să intre în război. Lupta navală a Angliei pentru deblocarea Dardanelelor eşuează, deşi muniţia turco-germană era pe sfîrşite şi dacă forţele navale britanice mai stăruiau ar fi învins. De menţionat e că intrarea în război a Bulgariei, tot de partea Puterilor Centrale, a dus la posibilitatea declanşării genocidului armenilor. Imperiul Otoman era izolat de restul lumii, cu excepţia Germaniei şi a Austriei. Aşa se face că Noua Turcie, scăpată de sub tutela europenilor, şi-a putut celebra renaşterea naţională, masacrînd aproape un milion dintre propriii cetăţeni (armenii creştin-ortodocşi), consideraţi, ca şi celelalte minorităţi naţionale (millet), “ghiauri spurcaţi”.
Genocidul armenilor a început în oraşul Van, cel mai mare oraş armenesc din Turcia (aflat într-un colţ îndepărtat al Asiei Mici, învecinat cu Persia la răsărit şi la nord cu Caucazul), cu populaţia cea mai civilizată şi mai harnică din partea de răsărit a Imperiului, veche aici de trei mii de ani. Şi, de aici, s-au răspîndit în tot Imperiul, ocupînd activitatea economică a tuturor marilor oraşe. Turcii au pretins că armenii din Van (era şi o provincie cu acelaşi nume) au dezertat la ruşi. Deşi faptele n-au fost verificate, e posibil ca un număr de cîteva sute să fi procedat astfel. Autorităţile turceşti au invocat aceasta, în faţa opiniei publice, drept scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populaţii armeneşti. La intrarea Turciei în război l-a revocat pe guvernatorul împăciuitor al provinciei, înlocuindu-l cu un altul, cumnat cu unul dintre cei trei conducători ai Comitetului “Uniune şi Progres”. Cînd armatele ruseşti s-au retras de pe frontul Caucazului, trupele otomane s-au năpustit asupra propriilor cetăţeni, armenii, începînd să-i măcelărească. S-a cerut populaţiei armeneşti să pună la dispoziţia autorităţilor turceşti patru mii de soldaţi. Armenii din Van au refuzat, văzînd în asta un motiv pentru anihilarea tuturor. Guvernatorul a decis că asta e o rebeliune. S-au declanşat ostilităţi între turci înarmaţi şi armeni mai puţin înzestraţi cu arme. Aceştia din urmă au ieşit, la început, victorioşi, ajutaţi şi de armata rusă, pe neaşteptate reinstalată pe acest front, după cinci săptămîni de aşteptare. De îndată a început uciderea unei întregi naţiuni, constatată de ambasadorul american prin rapoartele consulilor săi din teritoriu. Au început masacrele, ca, de exemplu, un detaşament armenesc de două mii de oameni. Armenii erau suspectaţi că deţin arme şi erau chemaţi la poliţie să le depună. Cei care s-au prezentat au fost consideraţi răzvrătiţi, probe ale revoluţiei pe care o pregătesc armenii şi zvîrliţi în închisori. Cei ce nu au predat armele au fost aspru pedepsiţi. Ambasadorul american în Turcia apreciază că “pedepsele aplicate acestor recalcitranţi reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne…, cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atît de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia”. Şi aceste atrocităţi nu erau decît preludiul marei distrugeri a întregii naţiuni armene. S-a hotărît deportarea armenilor din Turcia în regiunile ei de sud şi sud-vest, acolo unde se întinde deşertul sirian şi depresiunea Mesopotamiei, deşerturi aride, pustii, fără oraşe sau sate, fără viaţă, locuite doar de cîteva triburi beduine. Se ştia bine că majoritatea dintre deportaţii armeni nu vor ajunge niciodată la destinaţie. “Scopul real, deşi nedeclarat – scrie indignat ambasadorul american – al deportării era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonînd deportările, autorităţile turceşti au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”. În tot cursul primăverii şi verii anului 1915 au avut loc aceste deportări. Au fost cruţate doar Constantinopol, Smirna şi Alep. În rest, practic oriunde se afla măcar o familie de armeni era expediată în tragedia deportării, rare fiind cazurile cînd candidaţii la deportare căpătau autorizaţia de a avea la dispoziţie cîteva ore sau zile ca să-şi lichideze proprietăţile sau bunurile din gospodărie, vînzîndu-le turcilor la preţuri ridicole. Înainte de a porni în deportare, devenise obicei, tinerii armeni, legaţi cîte patru, erau împuşcaţi pe loc. Zilnic aveau loc spînzurări publice, fără nici o judecată. Întreaga populaţie din oraşul Angora, trimişi legaţi spre Cezareea, după cinci ore de mers, a fost toată măcelărită într-o vale. La Trabzon bărbaţii armeni, îmbarcaţi în bărci pentru ca în largul Mării Negre, jandarmii să-i ucidă pe toţi. Ambasadorul primeau zilnic rapoarte de la consulii săi despre aceste atrocităţi. Protestele sale rămîneau fără consecinţe. Alţi armeni, încolonaţi în sinistre convoaie de cîteva sute sau mii de oameni disperaţi, luau calea deşertului. “Adevărul este, notifică ambasadorul, că aproape şase luni încheiate, din aprilie pînă în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste şiruri, ajunse deja neomeneşti, de exilaţi”. Şi, adaugă, faptul că în cele şase luni, atît cît se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deşertului sirian. Şi pe drum, torţionarii (inclusiv jandarmii însoţitori) jefuiau şi ucideau în chinuri cumplite. “Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunţînd triburile kurde că li se apropie victimele şi pe ţăranii turci că, în sfîrşit, se apropie banda pe care o aşteptau de atîta timp”. Şi începea, de îndată, măcelul. Iar cei care supravieţuiau şi îşi continuau drumul mureau cu sutele şi miile de sete şi de foame. Chiar şi atunci cînd ajungeau la un rîu, jandarmii nu-i lăsau să bea apă. Pe soarele încins înfricoşător, armenii arestaţi mureau cu sutele şi miile, neputincioşi. Şi ambasadorul menţionează acuzator: “Afirmaţia guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i deporta pe armeni către “o nouă zonă de reşedinţă” este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver şi Talaat a fost exterminarea armenilor. Cîţi dintre cei exilaţi către sud, care au călătorit în asemenea condiţii revoltătoare, au ajuns la destinaţie? Experienţele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep şi se află, în prezent, în arhiva Departamentului de Stat de la Washington”. Şi ambasadorul american descrie soarta cîtorva astfel de convoaie de trimişi la exterminare. Spre final mărturiseşte că “singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-şi poate face o imagine corectă despre adevărata faţă a Turciei… Sînt convins că nu a existat episod mai sinistru decît acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre din trecut pălesc pe lîngă suferinţele îndurate de armeni în 1915″. Ajutoarele financiare venite din America, la cererea ambasadorului, pentru a-i ajuta pe armeni au rămas inutilizabile practic. Iar Talaat, unul dintre şefii junilor turci, la protestul ambasadorului american, a primit răspunsul cinic că “politica noastră în privinţa armenilor este bătută în cuie şi că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia – nicăieri”. Iar oficialităţile germane la Constantinopol au sprijinit acest genocid. Astăzi ceea ce cer armenii este recunoaşterea de către turci a acestui genocid făptuit şi asumarea lui. Aceştia refuză încăpăţînat, socotind un ultragiu la adresa Turciei orice referire la acest abominabil genocid al armenilor din 1915.
Să adaug că acest genocid din 1915 a fost reluat, pe scară industrială, de Germania nazistă din 1942, de cînd, la Conferinţa din 1942 de la Wansee a găsit mijlocul pentru “soluţia finală” a exterminării evreilor din Europa, victime căzînd aproape şase milioane de evrei. Genocidul din 1915 e un preludiu al celui din 1942-1945, trăit, din păcate, şi de evreii români din Basarabia şi Bucovina de nord, din dispoziţia expresă a lui Ion Antonescu.

Text publicat in Romania Literara nr. 16 din 25 april- 1 mai  2001

*Zigu Ornea (n. Orenstein, 27 august 1930, Frumuşani – d. 14 noiembrie 2001) a fost un editor, critic, istoric literar, publicist şi scriitor român de origine evreiască, autorul unei bibliografii impresionante cuprinzând numeroase lucrări de specialitate şi articole, monografii, cronici literare şi cronici ale ediţiilor.