GENOCID ŞI ŞOAH – O COMPARAŢIE

Astăzi cînd  mijloacele de distrugere în masă a populaţiei sunt tot mai  ieftine şi mai eficiente, ameninţarea actelor genocidare este tot mai prezentă , este numai o chestiune de timp ca acestea să se manifeste. Precum şarpele care atacă fulgerător ne putem trezi în locuri ce nu gîndim cu o realitate ireparabilă dacă nu vom lua din timp măsuri drastice de stăvilire a condiţiilor propice de declanşare a unor asemenea fenomene care au pătat cu sânge întreg secol 20.

De aceia orice studiu în materie este binevenit. Deoarece cunoaşterea şi analiza precede totdeauna decizia.

Robert Melson, profesor asociat de ştiinţe politice şi şeful catedrei privind Programul de Studii Iudaice de la Purdue University, SUA,  autorul volumului întitulat : ,,REVOLUTION  AND  GENOCIDE, on the origins of the Armenian Genocide and the Holocaust” (Chicago, London, 363pp, Index, note şi o bogată bibliografie), abordează în capitolul 8 al cărţii al cărei autor este, ,,Similarităţile şi diferenţele dintre Genocidul Armean şi Holocaust”. (p.247 ş.u.)

 Redăm largi fragmente din acest capitol.

A.S.

(…)

Cauze similare

Unele din similarităţile dintre originile Genocidului Armean şi Holocaustului au fost notate mai înainte şi pot fi rezumate acum:

1. După cum s-a discutat în cap.2, 3 şi 4, sub vechile regimuri   ale Imperiului Otoman şi Germaniei Armenii şi Evreii erau minorităţi etno-religioase cu statut de inferioritate care au înregistrat un progres social rapid şi o mobilizare în decursul secolului al 19-lea. Aceste circumstanţe au favorizat apariţia a ceea ce s-a numit ,,Chestiunea Armeană”  şi ,,Problema Evreiască”.

2. Sub vechile regimuri Armenii au suferit persecuţii şi Evreii au îndurat discriminări, dar în nici unul din cazuri nu a fost vorba de o politică de genocid formulată sau aplicată cu scopul de a rezolva ,,problema”, sau ,,problemele”. Genocidul a urmat după revoluţiile din Imperiul Otoman şi Germania.

3.După cum a fost discutat în cap. 5, după răsturnarea din 1908-12, Comitetul Uniune şi Progres a respins Pan-Islamismul şi Otomanismul şi miturile politice ce legau statul de societate, şi a făcut o cotitură spre naţionalismul Turc şi Pan-Turkism. CUP-ul identifica grupul etnic Turc ca o comunitate politică autentică şi, prin implicare, aceasta excludea pe Armeni şi alţii din naţiunea Turcă. Odată ce Turcii s-au considerat pe ei înşişi nu în termeni religioşi ci în cei naţionalişti, Armenii în special erau în pericol  fiind priviţi drept duşmani ai Turciei şi a revoluţiei Junilor Turci. Ce făcea situaţia Armenilor deosebit de periculoasă era faptul că teritoriile ocupate de millet[1] în Anatolia, erau pretinse de naţionaliştii Turci ca fiind leagănul Turcilor. Mai mult decât atât, astfel de ţinuturi se aflau şi în limitele Rusiei, inamicul tradiţional al Turciei.

4. Când a izbucnit Primul Război Mondial, CUP s-a alăturat cu entuziasm Imperiului Otoman care era de partea Germaniei şi împotriva Rusiei. Aceasta a permis CUP-ului să pretindă că inamicul Armean intern pactiza cu inamicul extern. Starea de război şi circumstanţele acestuia au fost folosite pentru a justifica deportarea şi anihilarea comunităţii Armene.

Similar, Naziştii au declanşat cel de al Doilea Război Mondial, pentru a ridica nivelul poporului lor pe arena internaţională, şi în circumstanţele stării de război au aplicat politica lor  de genocid parţial şi total. În particular, ei vedeau Uniunea Sovietică drept principalul lor inamic străin, şi au atribuit că aceasta era condusă de ,,Conspiraţia Mondială Evreiască”. În acelaşi timp când ei au invadat Rusia, ei au pus totodată în practică ,,Soluţia Finală”.

Astfel, avangarda ideologică foloseşte ocaziile create de revoluţie şi război, pentru a distruge comunităţile vechi care erau considerate a fi ,,problematice”, sub vechile regimuri, ,,duşmani ai revoluţiilor”, şi ,,ameninţări mortale”, în condiţii de război şi revoluţie.

Diferenţe semnificative.

O comparaţie  a Holocaustului cu alte cazuri de genocid cum ar fi cel al Genocidului Amean, poate fi lămuritoare prin dezvăluirea unora dintre cauze şi clarificarea procesului de genocid în general. Dar aceasta cere să recunoaştem că, deşi originile celor două cazuri de genocid erau într-un fel esenţialmente similare , ele erau totodată şi semnificativ diferite. Într-adevăr, au existat trei diferenţe majore ce trebuie subliniate. Prima a fost diferenţa dintre statutul tradiţional al Armenilor şi Evreilor în Imperiul Otoman şi Germania respectiv; a doua a fost conţinutul specific a ideologiilor Nazismului şi CUP; şi a treia a constat în metodele de distrugere, în special masacrele şi lagărele morţii.

Diferenţele de statut

S-a subliniat că Armenii şi Evreii erau comunităţi etno-religioase ce ocupau poziţii problematice în Imperiul otoman şi Europa Creştină, respectiv. Înainte ca schimbările dramatice care începuseră să aibă loc în secolele 18 şi 19, Armenii erau dhimmi[2]  în Imperiul otoman şi Evreii erau o castă de paria în cea mai mare parte a Europei. Ambele grupuri ocupau statute distinctiv inferioare, dar situaţia teritorială a Armenilor în Imperiul otoman şi imaginea stigmatizată a Evreilor în Europa era o diferenţă importantă în lumea modernă.

Înainte de revoluţia din 1908, şi chiar sub Sultanul Abdul Hamid,  milletul armean avea un statut inferior dar un loc legitim în sistemul otoman al stratificării sociale. Dhimmi  nu se putea niciodată să se considere egalii musulmanilor, dar niciodată nu erau stigmatizaţi cu păcatul de ,,deicid”  aşa cum erau Evreii în Europa. Aceasta implica faptul că până la instabilitatea generată de capitalism şi naţionalism, dhimmi  se bucurau într-o oarecare măsură de toleranţă şi respect în Imperiul otoman, lucru ce era refuzat Evreilor în Europa. Mai mult, mulţi Armeni, cu excepţia celor din Istanbul, erau concentraţi pe pământurile lor strămoşeşti din Anatolia şi Cilicia. Aceasta le-a dat prilejul la pretenţii teritoriale şi le-a întărit poziţia lor ca un millet component al Imperiului otoman.

Ca urmare a schimbărilor profunde care au afectat Imperiul otoman, în secolul 19, Armenii au cerut o mai mare autonomie, şi o auto-administrare pe pământurile lor, în timp ce otomanii musulmani au văzut   în aceste cereri o trădare. Această atitudine a fost agravată de faptul că otomanii, şi în special Armenii făceau progrese pe plan social , ceea ce părea că ameninţa  ierarhiile tradiţionale. După revoluţia din 1908, Turcii otomani au devenit integral naţionalişti şi au pretins că pământurile Armenilor erau leagănul Turciei şi că cererile Armenilor nu erau altceva decât răzvrătire.

Astfel, în mod sigur  în timpul lui Abdul Hamid, dar în special după revoluţia Junilor Turci, a existat un sentiment anti-minoritar şi anti-armean în Imperiul otoman şi Turcia, dar el s-a manifestat iniţial în termeni de Pan-Islamism iar apoi progresiv în termenii naţionalismului turc. Armenii, se spunea , erau dhimmi care au contestau ordinea musulmană stabilită, or ei erau consideraţi o naţiune străină în inima Anatoliei. Ambele acuzaţii erau o bază pentru persecuţii şi genocid, dar ele erau diferite prin semnificaţia lor de antisemitismul european.

După răspândirea capitalismului şi naţionalismului în Europa de Vest, Evreii au fost puşi în faţa ocaziei de a-şi scutura statutul lor de paria şi a atingă egalitatea civică. Deoarece ei nu erau un grup teritorial separat precum Armenii din Imperiul otoman, autonomia teritorială şi autodeterminarea naţională păreau iniţial opţiuni închise pentru ei. Treptat, de-a lungul secolului al 19-lea, şi ulterior, în special în Franţa şi Germania, Evreii s-au gândit să se acultureze şi să se asimileze societăţii Europene.

Ceea ce ei nu s-au aşteptat însă era reacţia antisemită. Apariţia partidelor antisemite în Germania, Schonerer şi Lueger în Austria, şi afacerea Dreyfus în Franţa, erau toate simptome a unei respingeri pe scară largă în Europa, a asimilării evreilor şi a progresului lor social. Statul şi sistemul legislativ putea să dorească să includă pe Evrei drept cetăţeni, deoarece statul modern nu avea loc pentru grupuri separate constituite, în maniera Europei feudale,  însă pături largi a societăţii europene nu accepta pe Evrei ca egalii lor ori drept compatrioţi. După cum s-a discutat, reacţiile au luat forma unui antisemitism rasial, o ideologie care a ridicat un obstacol indestructibil asimilării Evreilor, dar în acelaşi timp ea acuza pe Evrei pentru relele lumii modrne.

Abia după răspândirea naţionalismului şi ca o reacţie la antisemitism Evreii înşişi au început să fie preocupaţi de noţiunile de autonomie teritorială şi autodeterminare. Într-adevăr, aceste au  fost circumstanţele care au condus la apariţia mişcării Sioniste. Dar diferenţa dintre Armenii din Imperiul otoman şi Turcia şi Evreii din Europa şi Germania, ar trebui să fie evidentă. Armenii doreau un mai mare grad de separare şi autonomie, în timp ce Evreii doreau iniţial să fie incluşi. Ambele minorităţi, din raţiuni diferite, au fost respinse în aspiraţiile lor.

Diferenţe  ideologice.

O diferenţă majoră privind Holocaustul şi Genocidul Armean constă în ideologiile diferite ale Naziştilor şi cele ale comitetului Uniune şi Progres. Patologia lui Hitler a devenit o mişcare de mase care a venit la puterea celui mai puternic stat al Europei. Ideologia rasistă a lui Hitler – pe care Lifton pe bună dreptate a denumit-o o viziune biomedicală, – era o formă de Manicheism care a divizat lumea în Ariani, purtători a germenilor virtuţii şi civilizaţiei, şi Evreii, progenituri ai răului şi distrugerii.

Enver şi Talaat şi alţi membrii ai CUP nu vedeau pe armeni în aceiaşi manieră. Ei nu erau rasişti milenarişti. Junii Turci au devenit naţionalişti având convingerea că fără schimbări radicale în Imperiul otoman nu vor putea supravieţui forţelor centrifuge de auto-determinare etnice, şi presiunilor marilor puteri. După înfrângerile din 1908-1912 ei au respins Otomanismul şi Pan-Islamismul ca pe o ideologie rivală a Pan-Turkismului adoptat de ei.

Junii Turci ţinteau să înlocuiască Imperiul Otoman cu un stat turc naţional nou, care să se întindă de  la Anatolia până în Asia Centrală. Din această perspectivă. Armenii trebuiau să fie distruşi ca popor, nu pentru că ei ar fi fost purtători ai unor germeni ai răului, ori pentru că ei ameninţau să stăpânească lumea, ori pentru că distrugerea lor ar fi dus la o utopie de o  mie de ani, ci pentru că erau identificaţi ca o naţiune străină, locuind în inima Turciei şi formând un obstacol în calea formării şi expansiunii statului Turc. Odată ce Imperiul Otoman s-a raliat Germaniei şi Rusia a devenit un inamic pe timp de război, Armenii, – locuind de ambele părţi ale frontierei- au fost identificaţi drept cei care ar fi  de partea Rusiei. Acestea erau unele din împrejurări ideologice şi structurale care duceau la distrugerea Armenilor. Astfel, ideologia a jucat un rol tot atât de semnificativ în Genocidul Armean cât şi în Holocaust,  dar după cum putem să ne aşteptăm, conţinutul fiecărei dintre aceste două ideologii erau clar distincte.

Diferenţa dintre ideologiile dintre Nazişti şi CUP a avut implicaţii privind scopul distrugerii. Proiectul exterminării Evreilor a devenit o cruciadă răsucită împotriva unui rău imaginar. Rezultatul a fost că nu numai Evreii din Germania şi Austria trebuiau să fie ucişi ci toţi evreii de pe faţa pământului ori unde s-ar fi aflat astfel ca pământul să fie purificat şi răzbunat. Intr-adevăr Evreii au fost condamnaţi la moarte nu numai în Europa sub jurisdicţie Germană, dar s-au făcut încercări de a extinde acest verdict de condamnare la moarte în locuri unde exista influenţă germană dar nu şi jurisdicţie, precum Japonia. Japonezii au refuzat să aplice politica genocidară a aliaţilor lor, dar acest exemplu ilustrează deosebirea dintre viziunea milenaristă[3] rasistă a naziştilor, -în esenţă o teodicee-şi viziunea naţionalistă a Junilor Turci.

Nici chiar Comitetul Uniune si Progres, care a pus la cale distrugerea Armenilor din Imperiul otoman, nu avea o asemenea viziune grandioasă. Astfel, spre exemplu, deşi Armenii au fost deportaţi din aproape toate colţurile Imperiului otoman, masacraţi şi înfometaţi în drum, populaţia armeană din Liban şi Palestina nu a fost distrusă. E posibil ca ei au fost lăsaţi în pace fiind destul de îndepărtaţi de zonele centrale, de care erau interesaţi Turcii, ei puteau deci fi lăsaţi de o parte.

Aceasta ar fi fost perfect judicios din perspectiva naţionalistă a Turcilor. Mai mult, deoarece definirea unui turc era un Musulman a cărui limbă maternă era turca, pe care unii Armeni o vorbeau fluent, iar unii din ei se convertiseră la Islam, au fost în stare să se salveze de simpatizanţii Turci. Asemenea ,,scăpări” , de vreme ce ele ar fi încălcat teoria rasială, nu erau tolerate de Nazişti.

În mare parte, ceea ce a făcut Holocaustul distinct de Genocidul Armean, şi de alte cazuri de genociduri  interne chiar totale, au fost intenţiile specifice ale executanţilor Nazişti. Trebuie observat că aceasta e o observaţie empirică şi nu doar una morală sau legală. Mai mult, este o distincţie cu o diferenţă că Naziştii proclamau parţial asupra scopul lor extraordinar privind uciderile lor în masă. EI nu erau mulţumiţi deportând sau ucigând doar Evreii din Germania. Toţi Evreii, din sfera lor de influenţă, ba chiar şi dincolo de sfera lor de influenţă, erau condamnaţi la moarte. Astfel, ceea ce a început ca un genocid intern total, a devenit un genocid extern total în aceiaşi măsură.

Ca o ironie, deoarece intenţiile Naziştilor erau aşa de bizare, încât acest aspect al Holocaustului este mai puţin util pentru o comparaţie cu alte cazuri cum este acela al Genocidului Armean. Naţionalismul ucigaş turc al Junilor Turci, axat pe o singură idee, are multe învăţăminte de oferit nouă privind masacrele curente şi genocidurile parţiale, în parte pentru lumea a Treia de pildă, decât le are Holocaustul.

Astfel, de exemplu, recentele evenimente din Biafra, Indonezia, Burundi, Pakistan, Etiopia şi Sudan, au anumite trăsături comune cu Genocidul Armean din 1915. În fiecare din aceste cazuri formaţiuni militare au pus mâna pe putere după prăbuşirea sau plecarea regimului care era stabilit de o putere imperială, şi ei au comis masacre asupra grupurilor comune care păreau că se opun aspiraţiilor naţionaliste ale grupurilor etnice dominante. Naţionalismul, sau şovinismul etnic, şi nu rasismul milenarist, a fost ideologia dominantă, la fel ca şi în cazul Turciei .            În alte cazuri, citate mai sus, totuşi, politica statului a fost cea de cucerire sau subjugare, nu distrugerea grupurilor de comunităţi ca atare. În nici una din aceste cazuri, de masacrare a comunităţilor sau genocid parţial, nu s-a dezvoltat într-un genocid într-un genocid intern total. Aceasta s-ar putea  datora faptului că în unele cazuri de genocid parţial, de pildă Biafra, grupele de comunităţi au putut fi separate teritorial, şi grupul etnic dominant nu a dorit în mod necesar să se aşeze pe aceste teritoriile victimelor  sau să şi le incorporeze.

Aceasta vine în contrast cu Genocidul Armean, în cazul căruia scopul nu a fost incorporarea sau dominarea Armenilor ci dispariţia lor. Junii Turci doreau teritoriile Armeneşti şi ei voiau ca Armenii să dispară din Turcia. Ei au recurs la genocidul intern total, ca metodă preferată pentru atingerea scopurilor sale. A fost o politică de distrugere totală a unui grup etnic ceea ce diferenţiază   Genocidul Armean  de masacrele comunităţilor şi face legătura cu Holocaustul.

În sfârşit, trebuie   subliniat că Genocidul Armean a demonstrat faptul că naţionalismul radical poate fi suficient pe deplin pentru a justifica un genocid intern total. Ideologia Nazistă a rasismului milenar antisemit, era fără îndoială unică, dar nu este în mod univoc necesară pentru ca un regim să comită un genocid intern total.

Diferenţe în metode.

Au fost unele similarităţi semnificative dar de asemenea şi diferenţe în modul în care ambele genociduri au fost aplicate. Spre deosebire de Genocidul Armean care s-a derulat rapid[4]  odată cu izbucnirea primului război mondial, Holocaustul ca un pachet de iniţiative a durat mai mult, şi a parcurs cel puţin trei stadii înainte de a se ajunge la Soluţia Finală. Aşa cum am arătat în cap.7, a existat un stadiu antebelic (1933-1939), un stadiu interimar (1939-1941), şi un stadiu final (1941-1945). Fiecare stadiu poate fi caracterizat prin diferite scopuri politice şi se distinge prin suprapunerea proceselor de vicitimizare şi anihilare.

Scopurile acţiunilor ce caracterizează primul stadiu (1933-1939), erau definirea Evreilor şi Arienilor, excluderea primilor din instituţiile şi viaţa socială în Germania, exproprierea şi expulzarea lor. Cel de al doilea stadiu, interimar, (1939-41), s-a caracterizat de o oarecare indecizie în privinţa mecanismului anihilării. Ce să faci cu Evreii din teritoriile Poloneze ocupate? Trebuie să fie deportaţi şi relocaţi în teritoriile din est sau Madagascar, ori exterminaţi? Politica Soluţiei Finale încă nu prinsese contur. În această fază Evreii au fost terorizaţi şi deportaţi din locurile lor de baştină în localităţi unde au fost concentraţi în ghettouri.[5] În cel de al treilea şi ultim stadiu (1941.45) al Holocaustului, Soluţia Finală a fost formulată şi iniţiată. Suprapunându-se cu războiul milenarist contra Rusiei, decizia de a extermina pe Evrei a fost pusă în aplicare.

În cazul Genocidului Armean lucrurile s-au mişcat mult mai repede.[6] Marele Război a izbucnit în august 1914. În februarie 1915, Armenii din armata turcă au fost dezarmaţi şi duşi la batalioanele de muncă. În aprilie liderii Armeni au fost arestaţi şi s-au declanşat pe scară largă exproprierile, deportările, masacrele, împuşcările în masă, înfometarea populaţiei Armene. În 1916, circa un milion de Armeni au pierit. Spre sfârşitul războiului alt jumătate de milion s-a adăugat măcelului.

Decizia de a ucide pe Armeni a fost luată în conjunctura izbucnirii primului război mondial şi pericolele precum şi oportunităţile pe care le oferă starea de război. Nu a fost cazul diferitelor experimentări în ,,Problema Armeană” ca în cazul Holocaustului, raportat la ,,Problema Evreiască”. Astfel primele două stadii a definirii, exproprierii, expulzării şi concentrării, care cereau eforturi birocratice extinse din partea justiţiei, poliţiei, partidului Nazist şi SS nu au fost prezente în Turcia.[7] Aceste stadii au fost comasate intr-un proces de identificare-expropriere-deportare-anihilare.

Masacre şi lagăre ale morţii.

Un număr de autori au subliniat că invenţia lagărelor morţii a fost emblematică în special Holocaustului. În timp ce alte genociduri au fost aplicate prin împuşcări, pogromuri şi înfometare, lagărul de exterminare era diferit deoarece acolo au fost adoptate metodele moderne industriale în procesul de ucidere. Auschwitz-Birkenau au fost în primul rând fabrici pentru uciderea Evreilor şi Ţiganilor şi pentru incinerarea lor. Aspectul era aici faptul că doar o societate modern industrializată ca Germania ar fi putut inventa şi aplica această metodă de distrugere în masă.

Există un element important al adevărului în această privinţă, dar el supraestimează diferenţa dintre relativa dezvoltare a Germaniei şi Turciei şi metodele folosite în ele două genocide. Este adevărat că, comparativ cu Germania, Turcia era o ţară înapoiată industrial, cu toate acestea ea a utilizat acele capacităţi industriale de care dispunea pentru a duce la îndeplinire genocidul.

S-a recurs extensiv la utilizarea telegramelor pentru coordonarea activităţilor şi sistemul căilor ferate pentru deportarea Armenilor spre deşertul Syrian. Într-adevăr, Talaat însuşi a fost înainte lucrător la un oficiu telegrafic. În consecinţă, o trăsătură a unui genocid modern, şi anume depersonalizarea şi birocratizarea crimei se poate, de pe acum, observa. În acelaşi timp nu trebuie uitat că milioane de Evrei au pierit împuşcaţi, efectuând marşuri forţate şi înfometaţi, exact cum a fost cazul Armenilor înaintea lor.  Astfel, deşi lagărele de exterminare şi universul lor teribil era o trăsătură a Holocaustului, diferenţa în procesul de ucidere în cazul celor două genociduri, nu trebuie exagerată.

La fel cum lagărele de exterminare sunt emblematice pentru Holocaust, masacrele repetate a coloanelor de deportaţi Armeni pe măsură ce-şi urmau calea spre deşertul Syrian de lângă Aleppo, este o trăsătură a Genocidului Armean. Toynbee apreciază că, de exemplu, ca o medie, cam 50% din astfel de coloane au fost anihilate în timp ce înaintau.

Deşi împuşcările în masă şi stimularea masacrelor a fost de asemenea utilizată de Nazişti, în special în ţările Baltice şi Ukraina, un procent mai mic de Evrei au pierit în acest fel decât în lagărele morţii. Mai mult, este semnificativ că masacrul nu a fost niciodată utilizat în Germania însăşi. Aceasta sugerează că exista o predispoziţie pentru masacre în Imperiul otoman şi Caucaz, ce nu era la îndemână în aceiaşi măsură în Germania Nazistă şi în unele din ţările ocupate.

Putem doar să facem presupuneri asupra raţiunilor privind un asemenea potenţial pentru masacre. Putem remarca, totuşi, că masacrele au fost utilizate împotriva musulmanilor din Imperiul rus, Grecia, Cipru, şi Balkani, inaintea declanşării Genocidului Armean. Mai mult, este semnificativ că mii de Turci şi musulmani non-Turci fugind din Rusia şi Balkani, în secolul al 19-lea, au fost relocaţi exact în acele zone din vilayetele din Est populate masiv de Armeni. Urmează, prin urmare, că ei şi descendenţii lor puteau să fie stârniţi din motive de răzbunare şi să declanşeze agresiuni contra vecinilor lor neajutoraţi. Rolul CUP a fost să iniţieze, să încurajeze, şi să tolereze violenţa populară împotriva Armenilor. În atare situaţie masacrele populare au complemetat sarcinile Unităţilor Speciale de ucidere, şi a fost deci o mai mică nevoie de fabrici de anihilare.

Ca şi în cazul anihilării Armenilor de către CUP,  Naziştii au utilizat masacrele şi acţiunile ,,spontane” contra Evreilor, în Ukraina, Ungaria, România şi ţările Baltice. Este important să subliniem totuşi, că genocidul putea avea loc în Germania şi în alte state ,,avansate”, chiar în absenţa unui potenţial pentru masacre. Tot ce era necesar era un regim genocidar, o birocraţie supusă, şi consimţământul tacit al majorităţii.

Concluzie

Acest capitol a arătat că Genocidul Armean şi Holocaustul fiind genociduri  interne totale, erau semnificativ diferite de alte cazuri de genocid şi distrugeri în masă din epoca modernă. S-au enumerat unele similarităţi şi unele diferenţe. Analiza a arătat că ambele genociduri puteau fi produse ale transformărilor revoluţionare ale Imperiului otoman şi Germaniei imperiale respectiv, şi că victimele ţintă pentru crimele în masă erau grupuri etno-religioase, cu un status tradiţional inferior, care îşi îmbunătăţiseră rapid poziţiile socio-economice în lumea modernă, şi aceste mabele genociduri au avut loc în timpul războaielor mondiale.[8] Aceasta a fost afirmat pentru a evidenţia similituidinea etiologiei lor.

Au fost şi deosebiri semnificative între cele două genociduri. Au fost nominalizate în special statutul tradiţional al Armenilor şi Evreilor în Imperiul otoman şi Europa, respectiv, intenţiile executanţilor, şi metodele de anihilare. Statutul de paria al Evreilor şi o lungă istorie legată de stigmatizarea lor, nazismul rasial milenarist, şi mecanismul lagărelor de exterminare, erau semnificativ diferite de situaţia de dhimmi  a Armenilor, ideologia naţionaliştilor Turci, şi procesul de masacrare şi înfometare caracteristic Genocidului Armean.

Aceste diferenţe, totuşi, nu viciază o comparaţie semnificativă a celor două cazuri de genocid intern total. Din contra, tocmai datorită faptului că cele două cazuri diferă în etiologia şi metodele lor a fost posibil să apreciem modul în care se derulează un genocid intern total în condiţii distincte. Mai întâi, ca urmare a statutului diferit al Armenilor şi Evreilor reacţia aspiraţiilor Armenilor şi Evreilor era diferită şi ea în Impariul otoman şi Europa. O ideologie anti-Armeană echivalentă cu antisemitismul nu a apărut niciodată în Imperiul Otoman sau Turcia. În al doilea rând, din cauza unei abordări mai largi a rasismului milenarian nazist, comparativ cu naţionalismul integral al CUP, scopul Holocaustului era mai larg decât cel al Genocidului Armean. Din aceiaşi perspectivă, deoarece intenţiile CUP erau modelate de naţionalism şi nu rasism, este posibil să afirmăm (şi să avertizăm) că pragul genocidului, incluzând genocidul intern total, poate fi  urmare a unui naţionalism obişnuit, şi că distrugerile în masă a grupurilor umane nu depind de ridicarea unei ideologii de tip Nazist. În al treilea rând, o comparaţie a metodelor de anihilare demonstrează că, deşi lagărele de exterminare erau o adaptare de succes la metodele sofisticate a crimelor în masă din cel de al treilea Reich, metode mai puţin sofisticate, incluzând masacre repetate şi înfometare în masă se pot dovedi şi ele eficiente pentru comiterea genocidurilor interne. Într-adevăr ei s-au dovedit astfel în lumea contemporană.

În sfârşit, deoarece genocidul este o crimă împotriva umanităţii, şi nu doar un simplu eveniment istoric, precum Revoluţia Franceză, apariţia lui ridică multe probleme juridice, morale şi existenţiale, pe care o analiză comparativă empirică nu le poate rezolva. Cu toate acestea, străduindu-ne să identificăm cauzele genocidului, şi varietăţile  sale, o lucrare empirică poate ajuta să deschidă bazele unei discuţii mai informate, filozofice şi normative.