Cronologie
1914
- 21 februarie – Este declarat un boicot al Ittihad1-iștilor împotriva negustorilor armeni. Dr. Nazîm face o călătorie în toate provinciile pentru propaganda în favoarea boicotului.
- 26 februarie – Reșad-Bei, șeful secției politice a Departamentului de Poliție din Constantinopol, notifică faptul că agentul de poliție David a comunicat numele, biografiile, fotografiile și declarațiile privind reforma, precum și alte date, privind peste 2.000 de armeni de frunte.
- 1 august – Germania declară război Rusiei. Începutul primului război mondial.
- 2 august – Este semnat un tratat secret între Imperiul Otoman și Germania, care plasează practic forțele armate turcești sub comanda celor germane.
- 3 august – Guvernul otoman trimite plicuri sigilate, cu ordinul de mobilizare generală, consiliilor districtuale și sătești, cu indicația strictă de a nu le deschide decât la un ordin expres. După 14 zile, cu aprobarea comitetului U.P., plicurile au fost deschise.
- 8 august – Guvernul instituie cenzura comunicațiilor telegrafice.
- 18 august – Sub pretextul colectării contribuțiilor de război, au loc jafuri și tâlhării în regiunile Sivaz, Diarbekir și altele. Magazinele ai căror proprietari sunt greci sau armeni sunt vandalizate. 1.080 de prăvălii aparținând armenilor sunt arse la Diarbekir.
- 22 august – Populația bărbătească cu vârste cuprinse între 20 și 45 de ani este înrolată în forțele armate turcești.
- 28 august – Trupele turcești sunt încartiruite în școlile și bisericile armenești din provincia Sivas.
- 8 septembrie – Guvernul otoman abrogă Capitulațiile (drepturile juridice și comerciale ale europenilor din Imperiul Otoman).
- 11 septembrie – Adunarea Națională Armeană, alcătuită din reprezentanți civili și ecleziastici, se întâlnește la Constantinopol cu trimișii armenilor din provincii și îi sfătuiește să nu dea loc la provocări și să păstreze calmul.
- 27 septembrie – Știri din Zeitun cu privire la cererea guvernului ca populația armeană să predea armele, inclusiv toate tipurile de cuțite.
- 30 septembrie – Guvernul distribuie arme rezidenților musulmani din orașul Keghi din districtul Erzerum, sub pretextul că armenii din regiune nu prezintă încredere.
- 1 octombrie – Din ordinul guvernului otoman, toate serviciile poștale străine din Turcia sunt închise. Nazaret Ceauș, liderul armean cel mai cunoscut din Zeitun, este ucis din ordinul lui Haidar-Pașa, guvernatorul din Muș.
- 7 octombrie – Știri despre jafurile din Șabin-Karhisar, sub pretextul contribuțiilor de război.
- 10 octombrie – Tâlhărirea armenilor, sub pretextul „contribuțiilor de război”, continuă în provincia Diarbekir. La Zeitun, toți notabilii armeni sunt convocați la o ședință. Prezența fiind obținută, toți sunt arestați.
- 17 octombrie – În provincia Erzerum, bande de ceté se dedau la jafuri și violuri împotriva femeilor și copiilor și la omoruri pe scară largă. Liderii din Erzerum ai partidului armean Dașnac sunt arestați.
- 29 octombrie – Se deschid ostilitățile dintre Imperiul Otoman și Rusia, după bombardarea cu obuze a coastei rusești a Mării Negre de către navele turcești sub comanda germană.
- 9 noiembrie – Comunitatea armeană din Constantinopol primește informații că persecuțiile anti-armenești depășesc acțiunile din trecut.
- 13 noiembrie – Sunt lansate acuzații nefondate împotriva armenilor, potrivit cărora aceștia s-au revoltat și se pregătesc să se alăture forțelor rusești.
- 14 noiembrie – Satul Otzni din Erzerum este atacat noaptea de forțele ceté. Preotul armean local și mulți alți armeni sunt omorâți.
- 18 noiembrie – Proclamația Jihad-ului este citită în toate provinciile Imperiului Otoman.
- 19 noiembrie – Execuții în masă ale soldaților armeni din armata turcă au loc în diferite locuri publice, cu scopul de a-i teroriza pe armeni.
- 20 noiembrie – Din Constantinopol sunt direcționate ordine spre administrațiile provinciale vizând îndepărtarea funcționarilor armeni din serviciul imperiului otoman.
- 21 noiembrie – În Muș, agenții comitetului U.P. distribuie arme populației turcești după ce o manipulează cu relatări false despre ultragiile armenilor.
- 23 noiembrie – Școlile și bisericile din provincia Sivas, împreună cu multe locuințe private, sunt rechiziționate de armata turcă și transformate în barăci.
- 26 noiembrie – Jafuri și tâlhării în provincia Van. Ministerul de război distribuie explozibili, puști și alte echipamente militare forțelor neregulate (paramilitare) ale Organizației Speciale, (Teșkilati Mahsusa).
- 29 noiembrie – Forțele ceté formate din criminali eliberați în mod intenționat din închisori sunt înarmate de guvern în provincia Van. În regiunea Van, rechizițiile iau forma unor jafuri și tâlhării pe față.
- decembrie – Începe seria crimelor izolate cu scopul de a teroriza populația armeană.
- 1 decembrie – Continuă raidurile forțelor paramilitare ceté asupra satelor din provincia Erzerum.
- 2 decembrie – Turcii jefuiesc proprietățile cetățenilor aparținând de Națiunile Aliate.
- 6 decembrie – Armenii sunt folosiți ca hamali pentru transportul proviziilor militare în provinciile Erzerum, Trebizonda și Sivaz, în condițiile unei ierni grele, cu scopul de a-i lăsa să moară de epuizare și boală.
- 22 decembrie – Un atac al Armatei a 3-a otomane declanșează bătălia de la Sarikamiș, pe frontul caucazian.
- 31 decembrie – Sahag Odabasian, prelatul nou-numit la Erzingian, călătorind de la Constantinopol spre destinația sa prin Sivaz și Erzerum, este măcelărit în satul Kanli-Taș, în apropiere de Șabin-Karahisar, de șase membri ai formațiunilor ceté trimiși de Ahmed Muammer, guvernatorul general al provinciei Sivas.
1915
- 1 ianuarie – Nuri, vice-guvernatorul districtului Gavar din provincia Van, primește ordin de la guvernatorul militar să ucidă soldații armeni din cadrul armatei turcești staționate în districtul său.
- 5 ianuarie – Guvernul turc acuză în mod public brutarii armeni din brutăriile militare din Sivas că ar otrăvi pâinea destinată forțelor armate turcești. Brutarii sunt bătuți cu cruzime, în ciuda faptului că un grup de medici dovedesc ca fiind false acuzațiile aduse, examinând pâinea și chiar mâncând din ea.
- 8 ianuarie – Formațiuni ceté de kurzi și turci („Corpurile de elită” ale lui Halil-Pașa) atacă satele armenești și asiriene în Persia de nord-vest. Ele rămân în preajma orașului Tabriz și a orașului Urmia de la 8 ianuarie până la 29 ianuarie 1915. Numai din Urmia peste 18.000 de armeni împreună cu mulți asirieni fug în direcția Caucazului.
- 12 ianuarie – Ahmed Muammer, guvernatorul general al provinciei Sivas, poruncește să fie distruse Tavra Koy și alte sate dispuse strategic în jurul orașului Sivas, cu scopul de a face imposibilă, în viitor, apărarea armenilor.
- 22 ianuarie – Enver-Pașa ajunge la Constantinopol venind cu automobilul de la Sivas. După sosire, el ține o cuvântare felicitându-i pe armeni pentru modul admirabil cum și-au făcut datoria pe frontul caucazian și în alte locuri. Enver caută să-i calmeze pe armenii din Constantinopol, care nu au suportat încă persecuțiile din provincii datorită prezenței unei mari comunități europene în oraș.
- 2 februarie – Talaat-Bei își exprimă față de Ambasadorul Germaniei, contele Hans von Weigenheim, opinia că războiul este singurul moment propice pentru a termina Chestiunea Armeană.
- 10 februarie – S. Pasdermagian, director-adjunct la Banca Otomană, este ucis în prezența generalului-maior Posseldt, care raportează că nu s-au făcut nici un fel de investigații sau încercări de a se face vreuna, pentru a evidenția vinovații.
- 14 februarie – Tahir Jevdet, guvernatorul general al provinciei Van, declară că guvernul trebuie să înceapă imediat eliminarea armenilor din Van.
- februarie – Vice-guvernatorul din Muș ordonă ca 70 de jandarmi să atace satul Koms și să-i ucidă pe liderul partidului Dașnac, Rupen, și pe toți apropiații lui. Rupen și camarazii săi rezistă și, se pare, reușesc să fugă în Caucaz.
- 19 februarie – Talaat-Bei, Osman Bedri, șeful Poliției din Constantinopol, și alți lideri ai Comitetului U.P. decid într-o ședință că, în cazul în care navele aliate vor forța Dardanelele, turcii vor incendia și arde Constantinopolul, vor arunca în aer Catedrala Sfânta Sofia, și vor măcelări toți locuitorii creștini. În acest scop s-a distribuit petrol la toate secțiile de poliție din Constantinopol pentru această eventualitate.
- 21 februarie – Un atac al formațiunilor ceté asupra satului Purk, în apropiere de Șabin Karahisar, este însoțit de jafuri, omoruri și violuri.
- 27 februarie – În provincia Sivas, are loc un atac pe scară largă asupra mai multor sate armenești, însoțit de violuri, jafuri, și un incredibil de mare număr de omoruri.
- 5 martie – În provincia Van, formațiuni ceté, dar și jandarmi din formațiunile regulate, atacă numeroase sate locuite de armeni și asirieni.
- 7 martie – Au loc mari percheziții pentru descoperirea armelor la Iskenderun (Alexandretta) și se operează arestări în masă.
- 9 martie – Formațiuni ceté însoțite de unități ale armatei regulate atacă Zeitunul. Șase jandarmi turci sunt uciși de zeitunioții care rezistă atacului.
- 12 martie – Masacre și tâlhării se înregistrează în districtul Alașkert, ca parte a unei campanii generale declanșate de formațiunile ceté împotriva satelor armenești din district.
- 13 martie – O comisie itinerantă alcătuită din parlamentari face un turneu prin orașele Anatoliei. Din comisie fac parte: Dr. Fazil Berki, deputat din Chankri, deputatul din Smirna și Behaeddin Shakri, membru al Comitetului Central U.P. Ei se adresează populației în moschei și-i prezintă pe armeni ca pe niște inamici interni care trebuie nimiciți. În provincia Sivas, întreaga populație armeană este dezarmată.
- 14 martie – Catolicosul Ciliciei, Sahag, îi sfătuiește pe armenii din Zeitun să nu opună rezistență sub nici o formă.
- 18 martie – La Zeitun, turcii arestează numeroși notabili și intelectuali armeni pe care îi torturează și apoi îi ucid. .
- 19 martie – Șase soldați armeni din orașul Gurun sunt spânzurați în public pentru a înspăimânta populația armenească. Recruții greci sunt masacrați în apropiere de Smirna.
- 24 martie – Formațiuni ceté și de jandarmi îi atacă pe armeni în orașele Bayburt și Tercian din provinciile Erzerum și Bitlis.
- 26 martie – Sahag, Catolicosul Ciliciei, își reînnoiește recomandările către armenii din Zeitun de a nu opune rezistență. Alți treizeci de lideri notabili armeni sunt arestați la Zeitun.
- 28 martie – Liderul armean dașnac Murad este pe punctul de a fi arestat la Sivas, dar reușește să fugă spre Caucaz. Hamid, guvernatorul general din Diarbekir, este înlăturat pentru că s-a opus ordinului de a-i masacra pe armeni și este înlocuit cu Dr. Reșid.29 martie – La Alep, capitala provinciei, Gemal-Pașa anunță, falsificând realitatea, că armenii din Zeitun s-au răsculat și, ca urmare, cere autorităților militare să ia măsuri de pedepsire Sunt trimise artileria și trei regimente din armata regulată la Zeitun, ca întăriri pentru celelalte trei regimente sosite acolo în ianuarie și februarie.
- 30 martie – La Chomaklu, au loc bătăi și torturări în masă aplicate armenilor.
- 31 martie – Începe deportarea armenilor din Zeitun. Unii dintre locuitori sunt trimiși spre deșertul Konia, din centrul Anatoliei. Restul sunt dirijați spre Deir-es-Zor din deșertul sirian.
- martie (sfârșitul lunii) – Guvernul turc îi interzice Ambasadorului SUA, Henry Morgenthau, să trimită mesaje codificate consulilor din teritoriu și îi ridică dreptul de a primi corespondență necenzurată.
- 1 aprilie – Au loc arestări în masă ale liderilor politici armeni în Sivas și alte provincii.
- 2 aprilie – Se anunță jafuri generalizate și arestări ale armenilor în provinciile Bitlis și Erzerum. În provincia Sivas, batalioane de jandarmi și 4.000 de combatanți ceté încep atacuri regulate asupra satelor armenești, cu o brutalitate crescândă.
- 3 aprilie (săptămâna Paștilor) – Au loc arestări în masă și percheziții pentru găsirea de arme la Maraș și Hadjin, cu confiscarea tuturor armelor, inclusiv a cuțitelor de bucătărie. Numeroase violuri au loc cu prilejul acestor percheziții.
- 5 aprilie – La Maraș, turcii cer 5.000 de măgari de la armeni ca răscumpărare pentru a nu fi supuși jafurilor.
- 8 aprilie – Guvernul instalează emigranți turci din Bosnia în satele din Zeitun. Aici staționează 8.000 de militari din trupele regulate turcești. Turcii incendiază celebra mănăstire din Zeitun.
- 9 aprilie – Turcii convoacă o adunare la Zeitun, pentru deportarea armenilor.
- 12 aprilie – Atacuri pe arii întinse și jafuri asupra satelor armene din provinciile Bitlis și Erzerum. Armenii sunt acuzați că sunt cauza războiului.
- 15 aprilie – Refugiați armeni din satele din jurul Vanului transmit vestea că locuitorii din 80 de sate au fost deja lichidați și că 24.000 de armeni au fost uciși în trei zile.
- 16 aprilie – Liderii armeni Vramian și Ișhan sunt măcelăriți în cursul nopții, în satul kurd Hirj, de formațiunile ceté, din ordinul Guvernatorului general Tahir Gevdet.
- 17 aprilie – Prietenii kurzi ai armenilor îi informează pe armenii din Van despre uciderea lui Vramian și Ișhan. Armenii organizează autoapărarea împotriva unui atac neașteptat al forțelor turcești în orașul Van. (Ei vor rezista și vor apăra orașul până la sosirea trupelor rusești, pe 23 mai 1915).
- 18 aprilie – Până la sfârșitul lunii aprilie, în provincia Van peste 32.000 de armeni au fost măcelăriți, inclusiv locuitorii din satele cele mai îndepărtate.
- 19 aprilie – Guvernatorul general al provinciei Van cere ca armenii din orașul Van să predea armele. Armenii refuză, deoarece unitățile ceté hărțuiesc satele din jur.
- 20 aprilie – Deportarea celor 20.000 de armeni din Zeitun se încheie. Primele arestări pe scară largă din Diarbekir au loc acum, din ordinul Guvernatorului general Reșid. 20 de membri ai partidului social-democrat armean Hănceak sunt aduși la închisoarea centrală din Constantinopol și deferiți curții marțiale. Ei sunt spânzurați în public pe 2 iunie 1915.
- 24 aprilie – 250 de intelectuali și lideri armeni sunt arestați la Constantinopol și trimiși la Ceankri și Aiaș, unde ulterior sunt măcelăriți.
* * *
Reamintim cititorilor articolele II, III și IV din Convenția pentru Prevenirea și Pedepsirea Crimei de Genocid, aprobată, semnată și ratificată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 9 decembrie 1948 (Rezoluția 260 A III) și intrată în vigoare la data de 12 ianuarie 1951, semnată de 76 de state, printre care și Turcia (România a aderat la Convenție la 2 decembrie 1950):.
Art. II – În prezenta Convenție, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenția de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) Omorârea membrilor unui grup;.
b) Atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup;.
c) Supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică totală sau parțială;.
d) Măsuri care vizează scăderea natalității în sânul grupului;.
e) Transferarea forțată a copiilor dintr-un grup într-altul.
Art. III. Vor fi pedepsite următoarele acte:
a) Genocidul;.
b) Înțelegerea în vederea comiterii genocidului ;.
c) Incitarea directă și publică la comiterea unui genocid;.
d) Tentativa de genocid;.
e) Complicitatea la genocid.
Art. IV. Persoanele care au comis crima de genocid, sau unul dintre actele enumerate la art. III, vor fi pedepsite indiferent că sunt conducători, funcționari sau particulari.
* * *
- 24 aprilie – Patriarhul armenilor din Constantinopol și Zohrab2, deputatul armean din Parlamentul otoman, fac o petiție către marele vizir Said Halim, Ministrul de Interne Talaat-Bei, și Președintele Senatului, Rifat, în sprijinul armenilor arestați la Constantinopol. Deși abordați separat, toți trei dau același răspuns: guvernul izolează conducătorii armeni și dizolvă organizațiile armenești.
- 26 aprilie – Trei armeni sunt spânzurați la Muș fără judecată.
- 27 aprilie – La Marsovan (Merzifon), 26 de lideri armeni sunt arestați. Începe o percheziție de două săptămâni a armelor, însoțită de acte de violență.
- 29 aprilie – Cetățenii ruși de origine armeană sunt arestați la Constantinopol.
- 30 aprilie – Are loc dezarmarea armenilor din Constantinopol, însoțită de numeroase ultragii.
- 1 mai – Începe arestarea profesorilor și învățătorilor de la Colegiul American Eufrat, din Harput.
- 2 mai – Forțele armate ale lui Halil-Pașa sunt înfrânte de armata rusă în Caucaz și Iranul de nord și se retrag spre Van, Bitlis și Muș, unde participă la masacrarea armenilor. 3.000 de civili englezi și francezi sunt arestați la Constantinopol.
- 3 mai – La Alep se fac percheziții domestice. Imigranți turci din Macedonia sunt instalați de guvern la Zeitun. Începe deportarea armenilor din satele provinciei Erzerum. .
- 4 mai – Încep arestările liderilor armeni din Aintap. Sunt arestați liderii armeni din Erzerum.
- 5 mai – Încep arestările și persecuțiile din Harput.
- 6 mai – Cetățeni aparținând țărilor aliate sunt deportați din Beirut la Damasc și apoi dispersați de acolo. The New York Times scrie că „Junii Turci” au adoptat o politică de anihilare a armenilor.
- 9 mai – Lordul Gray, Ministrul de Externe al Marii Britanii îi trimite un mesaj lui Enver-Pașa, în care îl face direct răspunzător de orice s-ar întâmpla celor 3.000 de civili englezi și francezi ținuți în captivitate.
- 10 mai – Un număr de 950 de notabilități armenești din Diarbekir sunt arestați la ordinul Guvernatorului general al provinciei Diarbekir, Reșid. Refugiații armeni din Zeitun care scăpaseră de deportare, descoperiți la Maraș, sunt redirijați spre deșertul sirian.
- 14 mai – Prizonierii civili englezi și francezi sunt deportați în interiorul Anatoliei. 38 de lideri armeni sunt arestați în orașul Comaclu din provincia Kayseri (Cezareea) și, la scurt timp după aceea, executați.
- 15 mai – Liderii comunității armenești din orașul Bayburt sunt arestați și apoi omorâți la Urbagiogli-Dere. Armenii din satele situate în nordul provinciei Erzerum sunt deportați.
- 18 mai – Se constituie curtea marțială la Maraș, pentru judecarea liderilor armeni arestați cu puțin timp în urmă.
- 19 mai – Avangarda trupelor rusești, în care erau și voluntari armeni, ajunge la Van și ridică asediul orașului. Armenii din regiunea Hnus, provincia Erzerum, sunt masacrați.
- 21 mai – Trupele regulate rusești sosesc în Van. Rușii încep să incinereze morții din oraș și din satele învecinate. Sunt identificate 55.000 de cadavre aparținând armenilor.
- 22 mai – Refugiați turci sunt instalați în satele armenești golite din districtul Tortum, din provincia Erzerum.
- 24 mai – Cabinetul turc primește o notă expediată de Puterile Aliate, prin care este făcut responsabil pentru masacrarea armenilor.
- 25 mai – Parlamentarii armeni Vartkes și Zohrab sunt arestați și apoi uciși, în timp ce erau în detenție la Kara-Kopru.
- 27 mai – Mareșalul german Otto Liman von Sanders raportează că deportările au fost planificate de Comitetul „Uniune și Progres” și au primit aprobarea tuturor miniștrilor, iar apoi executarea planurilor a fost dată în sarcina guvernatorilor generali, a subordonaților lor și a poliției. Este promulgată legea temporară privind deportarea la câteva luni după ce depopularea așezărilor armene fusese inițiată. 2.000 de armeni sunt deportați din Maraș. 300 de armeni arestați pe 10 mai la Diarbekir sunt uciși în timp ce se aflau în detenție.
- 29 mai – Se raportează că Talaat-Bei a spus că le va asigura armenilor o reședință nouă și definitivă. 630 de armeni arestați pe 10 mai la Diarbekir sunt uciși în satul Bișeri, fiind în detenție, iar cadavrele lor sunt aruncate apoi în fluviul Tigru.
- 31 mai – Ambasadorul german, Contele Hans von Weigenheim se pronunță împotriva amestecului german în problema deportărilor.
- 4 iunie – Enver-Pașa emite o circulară secretă și urgentă privind deportările.
- 7 iunie – Primul convoi de armeni deportați părăsește Erzingian îndreptându-se spre Kemah în drumul lor spre deșertul Sirian. Prelatul armean din Șabin-Karahisar, Vaghinag Vartabet este asasinat. Armenii din Constantinopol fac apel la ambasadele Germaniei și Austriei pentru preîntâmpinarea deportărilor și a maltratărilor asociate, dar nu primesc nici un răspuns satisfăcător. Armenii arestați la Sivas pe 1 aprilie și transportați în provincia Angora sunt uciși în pădurile de la Meședler-Yeri. Uciderea în masă este văzută de tăietorii de lemne greci care aduc această veste armenilor din Sivas.
- 8 iunie – Un al doilea convoi de armeni pleacă din Erzingian spre deșertul Sirian.
- 9 Iunie – Un al treilea convoi de armeni pleacă din Erzerum.
- 10- 13 iunie – Într-un interval de patru zile, armenii deportați din orașele și satele din provincia Erzerum sunt măcelăriți într-un masacru de proporții la Kemah.
- 13 iunie – Ministerul de Război ordonă confiscarea tuturor animalelor domestice ale armenilor. Ministerul de Război notifică faptul că certificatele de scutire de deportare eliberate armenilor sunt doar temporare și provizorii. 25.000 de armeni sunt uciși în masacrul din Kemah în patru zile. Participă la masacru Brigada a 86-a de Cavalerie, cu ofițerii săi, precum și Divizia a 2-a de Cavalerie din Armata Turcă. Sunt trimise Guvernatorilor din provincii instrucțiuni privind procedurile referitoare la deportări, cerându-se o strictețe extremă.
- 14 iunie – Subghi-Bei, asistentul subsecretarului de stat al Ministrului de Interne, cere o listă a tuturor armenilor care lucrează în porturi, docuri și arsenalele Ministerului Marinei. Cel de-al treilea convoi de armeni pleacă din Bayburt. 300 de lideri armeni din Șabin-Karahisar sunt arestați.
- 15 iunie – 20 de membri ai Partidului Armean Social-Democrat Hănceak sunt spânzurați în public la Constantinopol, ca un semnal pentru provincii ca să intensifice măsurile. 12 lideri armeni din Sivas sunt spânzurați în public. Armenii din Șabin-Karahisar organizează autoapărarea împotriva forțelor ceté și a armatei regulate turce.
- 16 iunie – 3.500 de armeni sunt reținuți într-un raid de arestări din provincia Sivas.
- 17 iunie – Se raportează că Talaat-Bei ar fi spus că va smulge din rădăcină inamicul intern. 1.213 armeni sunt arestați la Marsovan (Merzifon). 8.500 de armeni organizează autoapărarea împotriva turcilor, în ruinele castelului din Șabin-Karahisar.
- 18 iunie – 160 de familii sunt deportate din Erzingian.
- 19 iunie – Un al doilea convoi compus din 300 de familii părăsește Erzerumul. Vartkes și Zohrab, doi parlamentari arestați, sosesc sub escortă la Alep. 3.000 de armeni din orașul Erzerum sunt uciși în timp ce erau deportați.
- 21 iunie – Guvernatorul general din Alep, Gelal-Bei, demisionează în semn de protest, împotrivindu-se ordinului de deportare și masacrelor. Talaat-Bei trimite instrucțiuni pentru a preveni ca populația să jefuiască bunurile abandonate de armeni.
- 23 iunie – Ministerul de Interne indică să fie separate convoaiele de deportați armeni prin distanțe de cinci ore între ele. Primul masacru pe scară largă al armenilor are loc în orașul Harput. Arestări generalizate au loc la Bitlis vizându-i pe armenii care au mai scăpat pe ici, pe colo, de seria precedentă a masacrelor. Masacrarea creștinilor armeni, maroniți, nestorieni, catolici și a altor cetățeni ne-musulmani în orașul Mardin. Operația este îndeplinită din ordinul D-rului Reșid-Bei, Guvernatorul general al provinciei Diarbekir. .
- 24 iunie – Notabili armeni din Trabizonda sunt trimiși cu vaporul la Samsun. Pe drum, strâns legați unii de ceilalți, sunt aruncați în Marea Neagră.
- 25 iunie – Masacrul armenilor din Bitlis are loc din ordinul direct al lui Mustafa Abdulah Renda. Un decret guvernamental ordonă ca 30.000 de armeni din Trabizonda să părăsească orașul în termen de cinci zile.
- 26 iunie – Armenii rămași în Sivas sunt arestați. Un decret emis la Samsun ordonă ca toți armenii să părăsească orașul în termen de 15 zile. Un decret emis la Erzerum ordonă ca armenii să părăsească orașul și să se îndrepte spre Siria.
- 30 iunie – 6.000 de armeni din Zeitun sosesc în deșertul Konia și mlaștinile din apropiere infestate de malarie.
- 1 iulie – 2.000 de soldați armeni din cadrul armatei turcești, folosiți ca muncitori, sunt masacrați în apropiere de Harput. Primul convoi de deportați părăsește portul maritim Trabizonda spre sud. Guvernatorul general din Sivas anunță că primul convoi de deportați va pleca la 5 iulie, pe grupe, în conformitate cu străzile de domiciliu. Urmează să fie deportate în total 48.000 de persoane. Guvernatorul, comisarul de poliție, doi parlamentari, cadiul (justiția religioasă) și muftiul (șeful religios), le spun armenilor că vor fi strămutați, pe durata războiului, pentru a se preveni orice rezistență.
- 2 iulie – Bande de 4.000 de combatanți ceté, operând în zona muntoasă de lângă Erzingian, încep raiduri zilnice împotriva convoaielor de deportați armeni care se îndreaptă spre sud. La Muș, este publicat decretul de deportare.
- 4 iulie – Un protest oficial german este înregistrat de Marele Vizir. Guvernul turc lasă protestul fără răspuns. Neshed-Pașa părăsește Sivas, însoțit de trei regimente, pentru a-i supune pe armenii care rezistă la Șabin-Karahisar.
- 5 iulie – La Diarbekir, 2.000 de soldați armeni din detașamentele de muncă sunt uciși. Primul convoi de deportați părăsește orașul Sivas. Zilnic, timp de 16 zile, câte 400 de familii în medie părăsesc orașul, marea majoritate fiind măcelăriți pe drumul spre deșertul Sirian. Ultimul convoi pleacă din oraș pe data de 20 iulie.
- 6 iulie – Până la această dată, 1.000 de familii de armeni au părăsit Trabizonda în convoaie ce se îndreaptă spre sud.
- 7 iulie – Bărbații din 800 de familii de armeni din orașul Harput sunt uciși.
- 8 iulie – Patriarhul Armean din Constantinopol, Zaven, face apel la Ministrul de Justiție Ibrahim-Bei, care răspunde că nu poate să intervină în problemele Ministerului de Război.
- 10 iulie – 2.700 de armeni sunt uciși într-un al doilea masacru de la Mardin.
- 11 iulie – Începe un masacru ce durează patru zile, la Muș, în urma ordinelor combinate ale deputatului Elias, vice-guvernatorului Servet și Guvernatorului general Mustafa Abdulah Renda, vărul lui Talaat-Bei. Ministerul de Interne trimite instrucțiuni ca satele armenești să fie populate cu imigranți musulmani.
- 12 iulie – Guvernul informează toți guvernatorii generali că districtul Deir-es-Zor este saturat și cere ca restul deportaților să fie redirecționați spre districtul Kirkuk, din Irakul de nord, la sud de Alep, și spre estul Siriei. Sunt emise instrucțiuni ca orfanii armeni să fie distribuiți familiilor de turci.
- 13 iulie – Începe luna sărbătorii musulmane a Ramadanului. Pe durata întregii luni au loc mari masacre generalizate, concentrate și de mare amploare pe teritoriul fiecărei provincii din Turcia. Ultimul convoi de armeni rămași în oraș părăsește Harputul. Zaven, Patriarhul Armean din Constantinopol, îi cere o audiență lui Talaat-Bei, dar este refuzat.
- 14 iulie – Gemal, Comandantul Corpului IV de Armată din Alep, protestează pe lângă Dr. Reshid, Guvernatorul general din provincia Diarbekir, împotriva aruncării cadavrelor de armeni în fluviul Eufrat și sugerează îngroparea acestora. Între 22 și 25 iulie, un torent compact de cadavre de armeni masacrați plutesc în josul fluviului Eufrat.
- 16 iulie – Cadavre din Harput, provincia Erzerum, plutesc pe Eufrat până la Jerablus, unde sunt văzute și identificate de ofițeri germani.
- 18 iulie – În regiunea Dersim, turcii ucid 3.000 de armeni. Aproape toată populația kurdă din Dersim refuză să participe la masacrarea armenilor și chiar adăpostește o parte dintre aceștia.
- 21 iulie – Prima zi a atacului turcilor asupra Musa Dagh-ului.
- 23 iulie – Consulul italian din Trabizonda relatează despre barbariilor la care a fost martor. Se celebrează cea de-a șaptea aniversare a restaurării, în 1908, a constituției liberale din 1876.
- 24 iulie – Talaat-Bei trimite instrucțiuni către Urfa, Deir-es-Zor și Diarbekir, să fie îngropate cadavrele celor căzuți pe marginile drumurilor și să nu fie azvârlite în canale, lacuri sau râuri. La Sivas are loc o înregistrare și clasificare a tuturor arestaților. Aceasta se face în conformitate cu directivele cuprinse într-o circulară.
- Iulie – Behaeddin Șakir, șeful Organizației Speciale din provincia Erzerum, îi telegrafiază lui Nazim-Bei Resnely prin Sabit-Bei, Guvernatorul general din Harput, întrebând dacă armenii deportați sunt exterminați sau doar conduși în convoaie. Behaeddin Șakir trimite instrucțiuni Guvernatorului general din provincia Kastamonu, privind începerea deportării armenilor de acolo. Talaat informează Comitetul U.P. din Malatia, explicând că jumătate din prada capturată de la armeni va fi remisă Comitetului Central U.P. din Constantinopol, iar cealaltă jumătate va fi împărțită trupelor ceté (la 12 decembrie 1918, ziarul turc Sabah a relatat că fiecare membru al formațiunilor ceté a primit echivalentul a 12.000 de lire turcești). Guvernatorul general Reșid Pașa raportează Ministerului de Interne că deportarea armenilor din Kastamonu este încheiată. Behaeddin Șakir trimite o telegramă cifrată Guvernatorului general al provinciei Adalia, Sabur Sami-Bei, întrebând ce trebuie să mai intreprindă pentru moment, acum, când în provinciile Erzerum, Van, Bitlis, Diarbekir, Sivas și Trebizonda nu a mai rămas nici un singur armean, deoarece toți au fost trimiși în direcția Mosul și Deir-es-Zor. Sabur trimite o copie a telegramei cifrate lui Talaat, spre a arăta că a primit aceste instrucțiuni indirecte. Vice-guvernatorul districtului Yozgat din provincia Angora raportează Ministerului de Interne că 68.000 de armeni au fost măcelăriți în district. Sabit, Guvernatorul general al provinciei Harput, informează Ministerul de Interne că toate drumurile sunt pline de cadavre de femei și copii și că este în criză de timp pentru a proceda la îngroparea lor.
- 28 iulie – Guvernatorul general al provinciei Erzerum raportează despre jafuri și tâlhării generalizate. Ministerul de Interne emite o telegramă circulară, dând instrucțiuni ca populația musulmană să fie instalată în marile orașe armenești. Începe deportările armenilor din orașele Aintap, Kilis și Adiaman. Profesorul Gaghik Ozanian de la Colegiul American și alții din Marsovan (Mersifon), împreună cu liderul comunității armene, Dicran Diranian, și alții din Samsun sunt transportați la închisoarea din Sivas pentru a fi omorâți.
- 30 iulie – Se fac arestări în masă printre armenii din orașul Angora (azi Ankara). Arestații sunt măcelăriți în ziua următoare, într-un loc situat la o distanță de 6 ore de Angora. Armata rusă începe să părăsească Vanul.
- 31 iulie – Uciderea în masă a liderilor armeni din Constantinopol, arestați la Ayaș, și Ciankry. Ei sunt omorâți împreună cu armenii din Angora, arestați cu o zi înainte.
- 1 august – Începe deportarea a 25.000 de armeni din Adapazar. La Alep sosesc 20.000 de deportați. Au loc torturi în masă la care sunt supuși 500 de armeni din închisorile din Adapazar.
- 2 august – Ambasadorul SUA, Henry Morgenthau, relatează că, în ziua respectivă, Talaat-Bei i-a spus că Comitetul U.P. a studiat în cele mai mici detalii anihilarea armenilor și că politica urmată în prezent este cea adoptată oficial. El i-a mai spus Ambasadorului Morgenthau că deportările nu sunt urmarea unor decizii luate în pripă, ci a unor îndelungi și amănunțite deliberări. Mai mult, Talaat a adăugat că trei sferturi din armeni au fost deja eliminați și nu a mai rămas nici unul în Bitlis, Van și Erzerum.
- 2-7 august – Șase nopți la rând, arestații armeni, majoritatea intelectuali, deținuți la Gok Medrese, din Sivas, o construcție selgiucidă folosită ca închisoare temporară, sunt scoși afară și măcelăriți.
- 3 august – Sosesc la Alep 150.000 de deportați armeni veniți din diferite locuri, nespecificate. 4.500 de armeni deportați din Seghert și 2.000 deportați din Mazre sosesc în apropiere de Alep. 15.000 deportați armeni sosesc la Deir-es-Zor. Ca răspuns la unele proteste neoficiale venite din partea germană, privind crimele pe scară largă, violurile și torturile la care sunt supuși deportații armeni pe șosele, lucru care produce o impresie nefavorabilă americanilor, este trimisă o telegramă circulară care îndeamnă ca atacarea și violarea armenilor să nu mai aibă loc pe șosele. Oficialitățile sunt instruite să nu-și însușească „bunurile armenești abandonate” pentru uz personal. 60.000 de deportați armeni sosesc la Alep din direcții nespecificate.
- 6 august – Optsprezece armeni sunt spânzurați în orașul Everek, lângă Kayseri.
- 7 august – Armenii din Marsin sunt deportați. • Ministerul de Interne cere întocmirea unor liste cu toate bunurile imobiliare confiscate de la armeni.
- 10 august – Toți armenii din Ciorum sunt deportați prin Boghazli și Bozanti, având ca ultimă destinație deșertul sirian.
- 8-12 august – Intelectualii armeni arestați în Sifahdiye Madrese (o școală religioasă musulmană) din Sivas, sunt scoși din oraș și măcelăriți. Funcționează 36 de centre de exterminare în zona Sivas. 5.000 de intelectuali armeni arestați la Gok Medrese și Sifhadiye Medrese, ambele construcții selgiucide, folosite ca pușcării temporare sunt luați și dirijați spre cele 36 de centre și măcelăriți.
- 12 august – Sunt emise instrucțiuni potrivit cărora imigranți turci să fie trimiși la Harput, via Angora, Sivas și Kayseri, iar alții la Diarbekir, via Konya și Adana. • Enver-Pașa raportează că 200.000 de armeni au fost măcelăriți. • Sfârșitul lunii Ramadanului. Primele trei zile ale Bairamului. Nu au avut loc masacre în aceste trei zile ale Bairamului, deoarece erau zile de odihnă. • Rapoarte din provincia Alep arată că 200.000 de armeni au tranzitat îndreptându-se spre deșert. • Boghos Nubar, un lider armean din Egipt, care nu a fost niciodată în Turcia, dar care a fost activ la Paris pentru introducereea reformelor în provinciile armenești din Turcia, a fost judecat in absentia de o curte marțială turcească și condamnat la moarte pentru trădare.
- 13 august – Începe deportarea armenilor din Izmid, Bahcegik (Bardizag), Bursa și Atapazar. • Se trimit instrucțiuni către Comitetele de lichidare a „bunurilor abandonate” de armeni, unde se fac precizări asupra modului de depunere a banilor rezultați. • Se interzice organizarea de popasuri ale deportaților armeni în apropierea instalațiilor militare.
- 13-17 august – Din închisoarea centrală din Sivas, unde mulți armeni intelectuali, lideri politici și alți fruntași din satele din jurul Sivasului sunt arestați, sunt scoși 15.000 de deținuți și măcelăriți în cele 36 de centre de exterminare din regiune.
- 18 august – The New York Times afirmă că există un plan de distrugere a întregii națiuni armene.
- 19 august – 250 de armeni sunt omorâți în orașul Urfa, într-un masacru inaugural, în încercarea turcilor de a-i dezrădăcina pe armenii din Urfa. Aceștia încep să organizeze apărarea orașului lor. • Lordul Bryce afirmă că 500.000 de armeni au fost omorâți în Turcia.
- 23 august – Este organizat un al doilea masacru la Urfa.
- 26 august – Poetul armean Daniel Varujan și poetul (medic) Rupen Sevag și alții sunt uciși de formațiunile ceté în timpul detenției lor la pușcăria Ayaș. • 60.000 de armeni deportați și care se află în împrejurimile orașului Alep, sunt redirecționați, potrivit ordinelor primite, să părăsească regiunea și să se îndrepte spre Hawran, un district arab din Trabs, Iordania de nord.
- 28 august – Catolicii armeni din Angora sunt arestați. • Studenții de la Academia Sanasarian din orașul Sivas sunt omorâți în orașul Gemerak, la circa 60 km sud de Sivas.
- 31 august – Talaat-Bei îi declară ambasadorului german, Prințul Ernst Hohenlohe-Langenburg, că problema armeană nu mai există (Hohenlohe a intrat pe post de ambasador pe data de 20 iulie).
- 2 septembrie – 4.750 de armeni sunt uciși la Gezire.
- 3 septembrie – 10.000 de armeni deportați din Bursa și Izmit, supraviețuitori, sosesc la Konya. • The New York Times relatează că Izmitul a fost incendiat, iar armenii – masacrați. • 15.000 de armeni deportați se află la Eschișehir, 5.000 la Alayund și 2.000 la Chai.
- 7 septembrie – Are loc masacrarea armenilor din Yozgat. • Ministerul de Război dispune ca bunurile rechiziționate de la armeni să fie distribuite Armatelor a 3-a, a 4-a și celei din Irak. • Este organizată cea de-a doua Comisie de lichidare din Kayseri.
- 10 septembrie – În a cincizeci și treia zi de rezistență a armenilor de pe Musa Dagh, 4.058 de persoane sunt salvate de trei vase de război englezești și un vas de război francez, care transportă supraviețuitorii la Port-Said.
- 11 septembrie – 6.000 de armeni tranzitează Adana, îndreptându-se spre Deir-es-Zor.
- 12 septembrie – O notă a Armatei a 4-a precizează că islamizarea soldaților armeni cade în sarcina autorităților civile.
- 13 septembrie – Societatea „Semiluna Roșie” turcă cere ca toate bunurile de bumbac și alte materiale să-i fie puse la dispoziție de organizațiile care se ocupă de „bunurile abandonate” rămase de la deportații armeni.
- 14 septembrie – The New York Times relatează despre uciderea a 350.000 de armeni. • Supraviețuitorii de la Musa Dagh sosesc la Port-Said.
- 15 septembrie – O scrisoare circulară a lui Talaat-Bei explică faptul că intenția reală a trimiterii armenilor spre Deir-es-Zor este anihilarea lor.
- 16 septembrie – Talaat-Bei trimite o telegramă circulară în care precizează că femeile și copiii armeni trebuie să aibă aceeași soartă ca și cea a bărbaților armeni.
- 18 septembrie – La Alep, Nuri-Bei și Ali-Bei au consultări cu privire la viitorul masacru al armenilor rămași în deșertul sirian Deir-es-Zor.
- 22 septembrie – Se cere în mod expres raportarea săptămânală a numărului de armeni morți.
- 24 septembrie – Vice-guvernatorul din Bolu telegrafiază Ministerului de Interne că armenii din Bolu sunt pe cale a fi deportați. • Secretarul Comitetului U.P. local informează Ministerul de Interne că 61.000 de armeni au fost deportați până la această dată din Ceankry și Angora. El informează, de asemenea, că musulmanii din provincia Angora proslăvesc partidul Ittihad și Guvernul pentru omorurile comise și că același lucru poate fi asigurat și la Bolu dacă măsuri similare vor fi luate și acolo.
- 27 septembrie – Ministerul de Interne ordonă, printr-o telegramă circulară, deportarea tuturor armenilor femei, copii și bolnavi.
- 28 septembrie – O telegramă circulară avertizează că toate proprietățile armenești aparțin Guvernului turc. • La această dată, 10.000 de armeni deportați se află la Afion-Karahisar, alți 50.000 au sosit la Konya, 10.000 au sosit la Intili, în timp ce la Katma se află 150.000 de deportați armeni.
- 30 septembrie – Armenii deportați din Yalova, Angora și Kastamoni sunt în număr de 250.000.
- Septembrie – Generalul Vehib-Pașa a declarat în cursul procesului, în fața Curții Marțiale de după război, că în septembrie 1915, Behaeddin Șakir a adunat și folosit deținuți ucigași în zona Armatei a 3-a (cele șase provincii de est, sau provinciile „armenești”) spre a fi folosiți la masacre.
- 1 octombrie – Secretarul de Stat al SUA, Robert Lansing, remite o notă ambasadorului german Bernsdorf cu relatarea masacrarării armenilor. • Guvernatorul general al provinciei Sivas, Ahmed Muammer, se deplasează la Amasia și în alte locuri pentru a inspecta aducerea la îndeplinire și încheierea masacrelor ca pregătire pentru anunțata vizită de inspecție a lui Talaat-Bei. • 600 de orfani armeni, băieți, sunt turciți la Herek.
- 4 octombrie – Ministrul de Interne dă instrucțiuni împotriva necesității de a deschide orfelinate pentru a prelungi viața copiilor armeni.
- 7 octombrie – Până la această dată, numărul armenilor deportați și care mai sunt încă în viață se estimează a fi de cel puțin 360.000, iar numărul armenilor morți este estimat a fi de minimum 800.000 • 75.000 de dolari sunt adunați printr-o colectă în SUA pentru ajutorarea armenilor deportați. • }n Camera Lorzilor din Marea Britanie are loc o discuție în plen asupra situației din Armenia. Lorzii Bryce, Crewe și Cromer condamnă barbariile turcești.
- 8 octombrie – Talaat cere de la oficialitățile provinciale documente care să probeze „trădarea” armenilor față de Turcia, pentru a justifica masacrele.
- 10 octombrie – 45 de armeni sunt arestați la Adrianopole (Edirne) și 1.600 sunt deportați.
- 12 octombrie – Este emis ordinul care interzice căsătoriile cu femeile armence.
- 15 octombrie – Decanul de la Realschule (Școala Tehnică germană) din Alep și profesorii germani protestează împotriva masacrării armenilor, pe lângă Ministerul de Externe german. • 16.000 de deportați armeni sunt văzuți la Afion-Karahisar și 80.000 la Konia. • 6.000 de soldați turci declanșează atacul final asupra locuitorilor armeni din Urfa baricadați și organizați pentru autoapărare. }n luptă cad 400 de soldați turci, în timp ce armenii rezistă până la ultimul om.
- 16 octombrie – Se anunță imunitatea în fața justiției pentru cei care duc la îndeplinire masacrarea armenilor în Deir-es-Zor.
- 17 octombrie – 20.000 de armeni deportați, aflați în tranzit, sunt uciși în orașul Urfa și în împrejurimi.
- 18 octombrie – Guvernatorul general din provincia Sivas, Ahmed Muammer-Bei, inspectează ducerea la îndeplinire a ordinelor sale pentru deportarea și nimicirea armenilor din provincia din subordinea sa, în așteptarea inspecției lui Talaat-Bei, care are loc scurt timp după aceea.
- 19 octombrie – Un numeros public se adună în sala Teatrului Century din New York, pentru a protesta împotriva masacrării armenilor de către Turcia. Principalii vorbitori sunt: Rabinul Wise, B. Cochrane, Dr. Barton, și H. Holt.
- 28 octombrie – Numeroase familii de armeni sunt deportate din Adrianopol (Edirne) la miezul nopții, fără preaviz, la ordinul Guvernatorului general în exercițiu, Zekerie.
- 29 octombrie – Conform instrucțiunilor trimise mai înainte de Talaat-Bei, 80.000 de armeni deportați părăsesc Konia, în direcția Bozonti, spre a ajunge la „destinația finală”. Acești 80.000 erau deportați din orașele din apropiere de Constantinopol și din comunitățile armenești din partea de vest a Turciei.
- 30 octombrie – Sunt emise instrucțiuni care dictează luarea unor măsuri speciale ca armenii să fie conduși prin locuri situate departe de ochii străinilor, mai ales ai consulilor americani.
- 31 octombrie – Sunt emise ordine ca să fie deferit Curții Marțiale orice armean care relatează evenimentele legate de deportări oricărui străin.
- 3 noiembrie – Dr. Schacht, un medic militar german din apropierea satului Deir-es-Zor, relatează că a numărat 7.000 de cranii (capete) separate de trup, care aparținuseră armenilor deportați, în districtul Sabha, în apropiere de fluviul Eufrat.
- 4 noiembrie – Consulul german din Mosul relatează că soldații lui Halil-Pașa au masacrat armenii din nordul Mosulului și se pregătesc să masacreze armenii din orașul Mosul.
- 5 noiembrie – La această dată sunt raportați 10.000 de armeni deportați la Bozanti, 20.000 la Tars, 40.000 la Islahiye și 50.000 la Katma.
- 6 noiembrie – Se raportează un număr de 150.000 de deportați armeni răspândiți între Adana și Alep, traversând lanțul muntos Amanos.
- 7 noiembrie – 20.000 de armeni deportați sunt raportați în Adana.
- 8 noiembrie – Autoritățile turcești fac din nou pregătiri pentru a-i deporta pe cei 200.000 de armeni din Constantinopol.
- 11 noiembrie – Gemal-Pașa, în calitate de comandant în Siria, îi trimite în fața Curții Marțiale pe decanul Școlii Tehnice germane (Realschule) din Alep și pe alți semnatari ai protestului din 15 octombrie, pentru vina de a fi făcut publice evenimentele din Cilicia.
- 12 noiembrie – Sunt raportați 20.000 de deportați armeni în districtul Hawran din Trans-Iordania (la 15 noiembrie 1918, acest grup a fost raportat ca fiind în viață).
- 13 noiembrie – La această dată, sunt raportați 10.000 de armeni deportați la Intili și 150.000 la Katma, trăind în condiții îngrozitoare, înfometați și răpuși de boli.
- 14 noiembrie – Biserica Anglicană și cea Ortodoxă cer Președintelui SUA, Woodrow Wilson, să facă presiuni asupra Guvernului german pentru ca acesta să intervină pe lângă Guvernul turc pentru oprirea masacrării armenilor.
- 16 noiembrie – Despre câmpurile din districtul Bakșe se afirmă că sunt acoperite de cadavrele mai multor mii de armeni care au murit de foame în timp ce erau deportați prin această regiune.
- 17 noiembrie – Sir Robert Cecil protestează împotriva pretențiilor turcești că masacrele au constituit represalii ca urmare a unei revolte a armenilor și afirmă că ele au fost rezultatul unui plan premeditat al Guvernului turc.
- 25 noiembrie – Până la această dată, se estimează că 500.000 de deportați armeni au trecut prin regiunea Bozanti (la nord-vest de Adana).
- 26 noiembrie – 1.010 armeni sunt deportați din satul Mamura, din districtul Adana.
- 1 decembrie – Despre câmpurile din jurul satului Mamura se afirmă că sunt acoperite de mai multe mii de cadavre ale deportaților uciși sau care au murit de foame în trecerea prin această regiune.
- 4 decembrie – 10.000 de armeni necăsătoriți au fost deportați din Constantinopol până la această dată. Există, de asemenea, o listă cu alți 70.000 de armeni care urmează să fie deportați din Constantinopol.
- 6 decembrie – Printr-o telegramă circulară, este transmis ordinul ca nici un armean să nu fie lăsat în viață în provinciile răsăritene.
- 9 decembrie –În provincia Alep, se dă ordin să fie deportați 400 de orfani armeni care fuseseră inițial plasați într-un orfelinat.
- 15 decembrie – Printr-o telegramă circulară, se precizează că scopul deportărilor este anihilarea.
- 16 decembrie – Sunt emise instrucțiuni prin care se recomandă să nu fie temporizate deportările, dimpotrivă, să fie urgentată trimiterea deportaților către regiunile deșertice.
- 25 decembrie – Sunt emise ordine vizând deportarea tuturor copiilor, cu excepția acelora care nu își amintesc cine le sunt părinții.
- 29 decembrie – La această dată, dintre cei 210.000 de refugiați câți se estimează că au ajuns în Caucaz, numai 173.000 sunt raportați ca fiind în viață, rezultând că aproape 40.000 au murit din cauza privațiunilor și a bolilor. Din cei 173.000 de supraviețuitori, 105.000 sunt originari din provincia Van, 48.000 din districtul Baiazit și 20.038 din districtul Muș.
- 30 decembrie – Printr-o telegramă circulară emisă în completarea telegramei din 15 decembrie, armenii care doresc să se convertească la islamism sunt informați că trecerea lor la religia mahomedană nu poate avea loc decât după sosirea la destinația finală. }n contextul instrucțiunilor inițiale, care precizau că scopul deportărilor este anihilarea, noile instrucțiuni sugerează faptul că armenilor nu li se mai permite să scape de distrugere sub nici o formă.
1916
- 8 ianuarie – Se ordonă deportarea imediată către deșert a armenilor care lucrează la căile ferate sau la construcția de căi ferate.
- 11 ianuarie – Sunt emise instrucțiuni care interzic ofițerilor străini să fotografieze cadavre de armeni.
- 13 ianuarie – Talaat-Bei îi comunică ambasadorului Statelor Unite, Henry Morgenthau, în timpul vizitei acestuia de rămas-bun, că este inutil să mai susțină cauza armenilor.
- 15 ianuarie – Ministerul de Interne emite o a doua telegramă circulară prin care este interzisă fotografierea morților.
- 23 ianuarie – Guvernatorul general din Alep îl informează pe Talaat-Bei că numai 10% dintre armenii deportați au rămas în viață și că se iau măsurile necesare pentru a-i lichida și pe aceștia.
- 23 ianuarie – 10 martie – Din rapoartele întocmite, rezultă că, în acest interval de 47 de zile, dintr-un număr de 486.000 de deportați armeni, 364.500 au fost omorâți de turci sau au murit din cauza privațiunilor impuse de condițiile deportării.
- 24 ianuarie – Ministerul de Război le ordonă tuturor soldaților armeni rămași în viață din rândurile Armatei turce să se convertească la islamism și să-și facă circumcizie. • Guvernatorul general din Alep îi ordonă vice-guvernatorului din Aintab să deporteze din regiune femeile armence rămase.
- 28 ianuarie – Printr-o telegramă circulară, se ordonă distrugerea orfanilor.
- 29 ianuarie – 50.000 de armeni rămași figurează într-un raport ca fiind concentrați la Intili. • Ministerul de Interne îi exceptează temporar de la deportare pe armenii lucrători la căile ferate. Familiile și copiii acestora sunt, totuși, deportați către deșert. • Ministerul de Interne ordonă, de asemenea, deportarea armenilor care lucrează la construcția de drumuri imediat după încheierea construcțiilor respective.
- 3 februarie – Potrivit lordului Bryce, 486.000 de armeni sunt încă în viață: 100.000 se află între Damasc și Maan, 12.000 la Hama, 20.000 la Homs, 7.000 la Alep, 4.000 la Maara, 8.000 la Bab, 5.000 la Munbuj, 20.000 la Ras-ul-Ain, 10.000 la Rakka și 300.000 la Zor. • Printr-o telegramă circulară, se dau instrucțiuni ca orfanii care nu își amintesc de părinții lor să fie trimiși de la Alep la Sivas, iar restul să fie trimiși la Deir-es-Zor, fără nici un fel de cheltuieli de subzistență.
- 9 februarie – Mustafa Abdulhalik Renda, Guvernatorul general din provincia Alep, și șeful Poliției din Alep încep strămutarea celor 10.000 de deportați armeni din împrejurimile Alepului.
- 10 februarie – Deputatul Erzberger, din Reichstag-ul german, se întâlnește cu Enver-Pașa și Talaat-Bei pentru a protesta împotriva masacrelor și a exceselor provocate de deportări.
- 14 februarie – Un raport indică omorârea a 50.000 de armeni la Intili. • }ntr-un raport care poartă această dată, se vorbește despre 50.000 de deportați la Ras-el-Ain.
- 16 februarie – Turcia respinge o propunere americană de ajutorare a armenilor. • Talaat-Bei trimite o scrisoare circulară la Urfa, Aintab și Kilis, prin care solicită documente incriminatoare pentru armeni. • Armata rusă ocupă Erzerumul. }n toată provincia, mai sunt găsite în viață numai câteva femei armence prizoniere. • Secretarul de Stat al Statelor Unite, Robert Lansing, îi cere ambasadorului german Bernstorff să pună capăt tragediei armenilor.
- februarie – Mareșalul Liman von Sanders afirmă că a reușit să oprească deportarea multor armeni din Adrianopole. .
- 23 februarie – Contele Von Wolff-Metternich, ambasadorul german din Turcia, se întâlnește cu Talaat-Bei și Halil-Bei, proaspăt numit Ministru de Externe, pentru a discuta despre Chestiunea Armeană, ca urmare a intervențiilor Statelor Unite pe lângă Guvernul german.
- 1 martie – Începe cea de-a doua deportare a armenilor din Adrianopole. • Ministerul de Interne primește de la Alep informația că armenii care au fugit din Mardin au fost uciși. .
- 4 martie – Printr-o telegramă circulară, se dispune ca armenii de vârsta serviciului militar să fie puși la muncă numai în afara zonelor locuite.
- 10 martie – Printr-un raport trimis de la Alep, Ministerul de Interne este informat că 75% dintre armenii ajunși anterior în zonele deșertice sunt decedați și numai 25% au rămas în viață.
- 14 martie – Kerim Refi, un turc din Rumelia descris ca fiind foarte sălbatic, sosește de la Constantinopol, fiind numit vice-guvernator al regiunii Ras-el-Ain. El accelerează masacrarea deportaților armeni concentrați în Ras-el-Ain, care se desfășoară într-un ritm relativ lent. Aceste masacre se întind pe durata a cinci luni. Kerim Refi utilizează în primul rând formațiunile ceté, inclusiv unul dintre cele mai violente triburi de circasieni.
- 20 martie – Talaat-Bei este informat de la Alep că 95.000 de armeni au murit de boli sau din alte cauza în săptămâna precedentă: 30.000 la Ras-el-Ain, 35.000 la Bab și Meskene, 10.000 la Karlik și 20.000 la Dipsi, Abuharar și Hama. • Sunt emise instrucțiuni ca orfanii armeni să fie prinși, sub pretextul că li se dă să mănânce, și să fie uciși.
- 23 martie – Autoritățile de la Alep încearcă să-i forțeze pe toți soldații armeni din unitățile de muncă să treacă la mahomedanism și să renunțe la numele lor armenești.
- 29 martie – Guvernul turc refuză în mod oficial ajutoarele venite din străinătate pentru deportații armeni.
- 6 aprilie – 14.000 de armeni sunt masacrați la Ras-el-Ain. Despre alți 24.000 de deportați există informații că sunt în viață în aceeași regiune.
- 14 aprilie – La această dată, 70.000 de armeni sunt raportați ca fiind masacrați la Ras-el-Ain.
- 15 aprilie – Armata rusă ocupă Trabizonda. Cu excepția câtorva văduve și orfani armeni adăpostiți în secret de greci, în oraș nu se mai găsește nici un alt armean. • Un batalion de geniști din cadrul Armatei a 4-a turce sosește la Ras-el-Ain de la Damasc pentru a ajuta la masacrarea armenilor. • 19.000 de deportați armeni ajung pe malul fluviului Khabur.
- 16 aprilie – The New York Times relatează că numărul armenilor uciși este considerat a fi ajuns la un milion.
- 3 mai – Potrivit ziarului The New York Times, înainte de căderea Erzerumului, 15.000 de armeni au fost masacrați în orașul învecinat Mamakhatun, la vest de Erzerum.
- 21 mai – Se primesc știri despre soarta unui convoi de 19.000 de deportați, dintre care 16.500 sunt dați ca fiind morți pe malurile fluviului Khabur, la nord-est de Deir-es-Zor, iar despre restul de 2.500 se spune că au supraviețuit și au ajuns la Mosul.
- 23 mai – 72.000 de deportați armeni sunt menționați ca aflându-se în districtul Deir-es-Zor.
- 24 mai – The New York Times relatează că 80.000 de armeni ar fi murit de foame în zona Damascului.
- 30 mai – 60.000 de deportați armeni sunt consemnați ca fiind risipiți între districtele Hejaz din Arabia Centrală și Alep din nordul Siriei.
- 3 iunie – Se publică raportul Comisiei Americane a Șefilor de Misiuni Străine asupra masacrelor de la Erzerum.
- 7 iunie – Tuturor armenilor rămași în regiunea Alep li se ordonă să plece spre Deir-es-Zor.
- iunie – Guvernatorul arab al districtului Deir-es-Zor, Ali Suad este trimis la Bagdad pentru refuzul său de a îndeplini exterminarea deportaților. El este înlocuit de Salih Zeki, fostul vice-guvernator din Everek, provincia Kayseri, recunoscut pentru cruzimea sa.
- 20 iunie – Armenii care lucrează în detașamentele de muncă din Sivas sunt instruiți să se convertească la islamism. Cel puțin 95% dintre ei refuză.
- 25 iunie – 7.000 de soldați armeni staționați la Sivas sunt făcuți prizonieri timp de nouă zile în vechile clădiri selgiucide în care fuseseră închiși liderii civili și intelectualii din comunitatea armeană înainte de a fi uciși.
- 30 iunie – Ambasadorul Germaniei, Von Wolff-Metternich, îl informează pe Cancelarul german că, din ordinul Comitetelor U.P., armenii refugiați supraviețuitori sunt decimați. • Sub amenințarea că toți cei care vor refuza vor fi deportați din nou în deșert, batalioanele de muncă armenești și civilii armeni deportați din Damasc sunt îndemnați să treacă la mahomedanism. Foarte puțini dintre armeni acceptă.
- 1 iulie – Lordul Bryce îi prezintă Lordului Grey, Secretarul britanic pentru Afaceri Externe, cartea sa intitulată Tratamentul armenilor din Imperiul Otoman.
- 5 iulie – Începe masacrarea celor 7.000 de militari armeni făcuți prizonieri la Sivas. Masacrul durează douăzeci și una de zile, câte o mie de soldați fiind uciși, în medie, la fiecare trei zile..
- 19 iulie – Camera Reprezentanților a Congresului Statelor Unite adoptă rezoluția votată deja de Senat, prin care este instituită o zi de comemorare a victimelor armenești.
- 23 iulie – Pentru a încuraja islamizarea și turcificarea armenilor rămași în districtul Hawran, toți clericii armeni din regiunea sunt omorâți de turci. • Medicii militari armeni din Sivas sunt îndemnați să treacă la mahomedanism. Aproape toți refuză și sunt omorâți fără întârziere.
- 1 august – Ministerul de Interne desființează Patriarhia Armeană și abolește drepturile civile ale comunității armene (Millet Ermeni) pornind de la premisa că în Turcia nu mai există o comunitate armeană.
- 8 august – 15.000 de deportați armeni sunt strămutați de la Alep în regiunile deșertice.
- 14 august – 200.000 de deportați armeni sunt raportați ca fiind uciși în masacre până la această dată în districtul Zor, într-o deltă formată de joncțiunea fluviilor Khabur și Eufrat lângă Suvar, Marat și Elbusayra.
- 3 septembrie – O comisie turcească formată din cinci persoane sosește în districtul Hawran pentru a-i converti la islamism pe deportații armeni.
- 5 septembrie – Guvernul dispune ca tuturor orfanilor armeni să li se dea nume turcești.
- 7 septembrie – Alți 60.000 de deportați armeni sunt menționați ca fiind masacrați în regiunea Deir-es-Zor.
- 3 octombrie – Contele Von Wolff-Metternich este rechemat de Marele Stat-Major german din postul de ambasador la Constantinopol, la cererea lui Enver-Pașa, pentru că protestase împotriva masacrării armenilor. Wilhelm Radowitz devine însărcinatul cu afaceri ad-interim al Germaniei până la 16 noiembrie, data sosirii noului ambasador, Richard von Kühlmann.
- 4 octombrie – Wilhelm Radowitz îl informează pe Cancelarul german Theobald von Bethmann-Hollweg că, din cei două milioane de armeni din Turcia, un milion și jumătate au fost deportați; dintre aceștia, 1.175.000 erau morți și 325.000 au supraviețuit.
- 5 octombrie – Printr-o lege specială, Guvernul turc confiscă toate proprietățile funciare ale armenilor.
- 4 decembrie – Omer Naji, un inspector-general al Comitetului U.P., afirmă că scopul acțiunii Comitetului este acela de a organiza un stat exclusiv turc.
1917
- 24 februarie – Publicația australiană The World’s News relatează despre genocid în două ample articole intitulate „Masacrarea armenilor creștini” și „Din ordinul Guvernului turc”.
- 5 martie – Guvernul distribuie 400 de orfani armeni din Alep în diferite sate și orașe aflate de-a lungul căilor ferate. • 350 de orfani armeni de la un orfelinat armenesc din Syria sunt încredințați rudelor supraviețuitoare, indiferent de gradul de rudenie, ca să nu cadă în mâinile turcilor.
- 20 martie – În districtul Alep, 45.000 de deportați armeni sunt consemnați ca trăind în condiții mizere. Dintre aceștia, 10.000 sunt femei, iar restul – în majoritate copii orfani.
- 23 martie – Guvernatorul general al Damascului, Hussein Kiazim, raportează că în districtul Damasc se găsesc 60.000 de deportați armeni, dintre care numai 10% sunt capabili de muncă. • Potrivit unor rapoarte, în orașul Damasc există 10.000 de deportați armeni, iar la Homs și Hama – 30.000.
- 26 martie – Ernst E. Cristoffel, un misionar german din Malatia care a fost martor al masacrelor și deportărilor, estimează că un milion de armeni au fost uciși.
- 1 aprilie – 12.000 de deportați armeni sunt uciși la Buseira, lângă Deir-es-Zor.
- aprilie – Guvernul turc ordonă ca toți armenii supraviețuitori din districtul Urfa să fie turcificați.
- 20 aprilie – Turcia rupe relațiile oficiale cu Statele Unite.
- 27 noiembrie – Președintele Woodrow Wilson îi cere fostului ambasador Henry Morgenthau să scrie o carte despre experiența sa ca diplomat american în Turcia.
1918
- 3 martie – Rusia, Turcia și Germania încheie Tratatul de la Brest-Litovsk. Ostilitățile cu Rusia iau sfârșit în mod oficial. Talaat-Bei declară că îi va amnistia pe armeni.
- 12 martie – Enver-Pașa ordonă să fie omorâți toți civilii armeni peste vârsta de cinci ani și toți armenii rămași în Armata turcă în decurs de 48 de ore. Germanii încearcă să-i împiedice pe turci să pună în aplicare acest masacru. • Forțele turce ocupă din nou Erzerumul.
- 5 aprilie – Forțele turce ocupă din nou Vanul. .
- 13 aprilie – Forțele turcești ocupă orașul Kars. .
- 15 aprilie – Guvernul turc anunță că, după întoarcerea sa de la Conferința de Pace de la Brest-Litovsk, Talaat-Bei îi va amnistia pe toți armenii din Turcia. }n realitate, este vorba de un gest lipsit de conținut, făcut la cererea expresă a europenilor, din moment ce majoritatea armenilor supraviețuitori trăiau în afara teritoriului propriu-zis al Turciei, iar cei rămași în Turcia erau suprimați în mod sistematic.
- 24 aprilie – Enver-Pașa se întoarce de la Batumi la Constantinopol și afirmă că va da instrucțiuni pentru revenirea armenilor „pașnici”.
- 28 aprilie – Turcia recunoaște formal Republica Federativă Transcaucaziană formată din Georgia, Armenia și Azerbaidjan. (Această Federație se dizolvă pe 28 mai.)
- 28 mai – În Transcaucazia rusească este proclamată o Republică Armeană.
- 9 iunie – Mareșalul Von Hindenburg îi trimite o telegramă lui Enver-Pașa, prin care îi cere ca forțele turcești să părăsească toate regiunile transcaucaziene, în afară de Kars, Ardahan și Batumi. Turcii ignoră această cerere. În toate zonele ocupate au loc masacre la nivel local.
- 24 iunie – 2.000 de armeni supraviețuitori sunt masacrați la Kara-Kilise, în Turcia.
- 28 iunie – Guvernul turc condamnă 14.000 de armeni la muncă silnică pentru a-i distruge pe toți supraviețuitorii.
- 5 iulie – Avedis Aharonian, Președintele delegației armene de la Sèvres, se întâlnește cu ambasadorul german la Constantinopol, Contele Von Bernstorff, în numele Republicii Armenia.
- 24 iulie – Armenilor li se acordă o așa-zisă amnistie, iar Ismail Janbolat, adjunctul Ministrului de Interne este însărcinat să se ocupe de revenirea deportaților armeni.
- 29 iulie – Mareșalul Von Hinderburg îi trimite o telegramă lui Enver-Pașa, prin care îi cere să arate reținere în modul de tratare a armenilor din Caucaz.
- 15-17 septembrie – În cursul acestor trei zile, forțele militare turcești aflate sub comanda lui Nuri-Pașa și Halil-Pașa (fratele mai mic, respectiv unchiul lui Enver-Pașa) au ca rezultat uciderea a 30.000 de civili armeni în orașul Baku.
- 19 septembrie – Forțele Aliate declanșează o ofensivă pe scară largă pe frontul din Syria, cu sprijinul unei legiuni de armeni recrutați din coloniile armenești din lumea întreagă.
- 8 octombrie – Guvernul Comitetului „Uniune și Progres”, în frunte cu Enver-Pașa, Gemal-Pașa și Talaat-Bei demisionează. Cei trei lideri se pregătesc să părăsească țara.
- 26 octombrie – Forțele Aliate ocupă orașul Alep. O dată cu sosirea trupelor britanice și franceze și a Legiunii armene, 125.000 de supraviețuitori dintre deportații armeni sunt recuperați din deșert.
- 29 octombrie – Biroul Central al Comitetului „Uniune și Progres” demisionează. Partidul hotărăște în secret să se reorganizeze sub numele de „Partidul Regenerării”. Talaat-Bei, Enver-Pașa, Osman Bedri, Behaeddin Shakir și alți treizeci de lideri regionali se hotărăsc să fugă în Germania. • 120.000 de lire turcești de aur și o mare cantitate de bijuterii sunt transferate de la partidul „Junilor Turci” la Partidul Regenerării”, noua formă de organizare a celor dintâi. Acești bani și aceste bijuterii reprezintă o mică parte din bunurile armenești confiscate de Comitetul „Uniune și Progres”. • Dr. Nazîm pleacă în Germania, luând cu el 65.000 de lire turcești de aur și bijuterii în valoare totală de 600.000 de lire turcești de aur din bunurile așa-zis „abandonate” de armeni.
- 30 octombrie – La Mudroa este semnat un armistițiu între Turcia și țările Aliate. Acordul de armistițiu prevede eliberarea prizonierilor armeni și întoarcerea deportaților armeni la căminele lor.
- 2 noiembrie – Talaat-Bei, Enver-Pașa și Gemal-Pașa părăsesc Turcia la bordul unui cargo german.
- 11 noiembrie – Între Puterile Centrale și Aliați se declară un armistițiu general.
- 11 decembrie – Talaat-Bei, Enver-Pașa și Gemal-Pașa sunt convocați de Comisia a 5-a a Parlamentului turc să se prezinte la o anchetă în termen de zece zile.
1919
- februarie – La Constantinopol se constituie o curte marțială menită să judece crimele de război.
- 6 februarie – Se sinucide d-rul Reshid, fostul Guvernator general al provinciei Diarbekir și mare criminal de război.
- 8 martie – La Constantinopol este dat publicității un decret imperial prin care liderii Comitetului „Uniune și Progres” sunt deferiți curții marțiale.
- 13 martie – Marele Vizir Ahmet Tevfik-Pașa încearcă să justifice masacrele pornind de la niște acuzații false aduse armenilor.
- 12 aprilie – Kemal-Bei, principalul vinovat pentru masacrele de la Yozgat, condamnat la moarte de tribunalul militar, este spânzurat în public.
- 15 aprilie – Curtea marțială cercetează implicarea „Junilor Turci” în masacrarea armenilor.
- 28 mai – Cu ocazia primei aniversări a independenței, Republica Armenia declară unificarea Armeniei caucaziene cu Armenia turcească.
- 10 iunie – Talaat-Bei, Enver-Pașa, Gemal-Pașa și Dr. Nazîm, găsiți vinovați de crime de război de curtea marțială turcească, sunt condamnați la moarte în contumacie.
- 13 august – Halil-Pașa și Kuciuk Talaat, ambii acuzați de crime de război, fug din Constantinopol și se alătură forțelor lui Kemal.
- decembrie – François Georges-Picot, fostul }nalt Comisar francez în Syria, și Mustafa Kemal organizează o întâlnire secretă la Sivas, pentru a discuta statutul Ciliciei. Kemal cere ca armata franceză, inclusiv voluntarii armeni înrolați în forțele franceze, să se retragă. Picot acceptă, lăsându-i astfel fără apărare pe supraviețuitorii armeni din Cilicia, care se întorseseră la casele lor după suferințele îndurate în deșert.
1920
- 19 ianuarie – Aliații recunosc formal independența Armeniei. • Judecați în contumacie la Constantinopol, Behaeddin Shakir este condamnat la moarte, iar d-rul Nazîm la 15 ani de muncă silnică.
- 21 ianuarie – forțele naționaliste turcești fidele lui Mustafa Kemal atacă Marașul.
- 5 februarie – 10.000 de armeni sunt masacrați la Maraș.
- 1 aprilie – Partidul „Junii Turci” distribuie fonduri de ajutorare membrilor de partid acuzați de crime, care se ascund în Turcia, și celor care au fugit în alte țări.
- 22 aprilie – Statele Unite ale Americii recunosc oficial Republica Independentă Armenia.
- 23 aprilie – Guvernul otoman de la Constantinopol anunță că va cere revizuirea de către instanțe juridice superioare a sentințelor date de curtea marțială celor judecați.
- 25 aprilie – Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson este invitat la Conferința de la San Remo pentru stabilirea granițelor Armeniei.
- 22 iulie – Gemal Oguz, ucigașul poetului Daniel Varujan și al altor intelectuali armeni, scapă din închisoare cu sprijinul Guvernatorului militar al Constantinopolului.
- 29 iulie – Cinci criminali de război judecați pentru masacrele de la Erzinjan, toți scăpați din prizonierat la momentul oportun, sunt condamnați în contumacie.
- 5 august – Curtea marțială îl condamnă la moarte pe Nusret, vice-guvernatorul districtului Bayburt.
- 10 august – Este semnat Tratatul de la Sèvres. Potrivit articolelor 226, 227, 228, 229 și 230, privitoare la masacre, Guvernul turc se angajează să predea toate documentele și toate persoanele cerute de Aliați. Articolele 88 și 89 recunosc Armenia ca stat liber și independent.
- august – Forțele naționaliste turcești și cele bolșevice formează o alianță.
- 22 noiembrie – Președintele Woodrow Wilson prezintă varianta sa de delimitare a granițelor Armeniei. După o săptămână, Armenia este împărțită de forțele naționaliste turcești și sovietizată de bolșevicii ruși.
- noiembrie – Din cei 10.000 de armeni din Hadjin, numai 480 supraviețuiesc unui masacru al forțelor naționaliste turcești.
- 30 decembrie – Începe procesul masacrelor de la Mosul.
1921
- 18 ianuarie – Guvernul otoman desființează curțile marțiale.
- 20 ianuarie – Pactul Naționalist Turc cere includerea Armenia, a Smirnei și Traciei în teritoriul Turciei.
- 21 ianuarie – Procesul masacrelor de la Erzerum este revizuit de o instanță superioară.
- 8 februarie – Mustafa-Pașa, judecătorul-președinte al curții marțiale care îl condamnase la moarte pe Nusret la 5 august 1920, este achitat de acuzația de a fi participat la o conspirație împotriva guvernului, după șase luni de prizonierat. Acest proces semnalează începutul revizuirii politicii de aducere în fața justiției a „Junilor Turci”.
- 11 februarie – După un asediu de zece luni, orașul Aintab capitulează în fața forțelor naționaliste turcești.
- 18 februarie – Unii dintre criminalii de război sunt achitați.
- 24 februarie – Începe ancheta în masacrele de la Deir-es-Zor.
- 15 martie – Talaat-Bei este asasinat la Berlin de un student armean, Soghomon Tehlirian. Talaat fusese condamnat la moarte de o curte marțială turcă la 11 iulie 1919. (}n 1943, guvernul turc a mutat rămășițele lui Talaat din Germania nazistă și le-a reînhumat cu mare ceremonial pe Colina Libertății din Constantinopol.)
- 2 iunie – La Berlin are loc procesul lui Tehlirian.
- 3 iunie – Tehlirian este achitat.
- 6 decembrie – Said Halim este asasinat la Roma.
1922
- 7 aprilie – Gemal Azmi, Guvernatorul general din Trebizonda din timpul masacrelor, și Behaeddin Shakir sutn asasinați la Berlin.
- 25 iulie – Gemal-Pașa, fostul Ministru al Marinei și comandant al Armatei a 5-a din Syria, este asasinat la Tiflis.
- 9 septembrie – Avangarda Armatei turce pătrunde în Smirna și jefuiește casele și magazinele armenilor și grecilor. Mii de armeni și de greci sunt omorâți. Instituțiile religioase sunt jefuite, inclusiv Protopopiatul armean din Smirna.
- 13 septembrie – Smirna este incendiată de turci. }n decurs de 24 de ore, 50.000 de case, 24 de biserici, 28 de școli, 5 consulate, 7 cluburi, 5 bănci și un număr neprecizat de magazine și depozite sunt distruse.
- 20 noiembrie – Se reunește prima Conferință de la Lausanne.
1923
- 4 februarie – Conferința de la Lausanne asupra Chestiunii Armenești se încheie fără nici un rezultat.
- 23 aprilie – Se reunește a doua Conferință de la Lausanne.
- 24 iulie – Tratatul de la Lausanne încheiat de Turcia cu Aliații nu menționează nimic în legătură cu Armenia și armenii. Noul stat naționalist turc primește recunoaștere internațională. Imperiul Otoman își încetează existența.
- 23 august – Congresul naționaliștilor turci, denumit Marea Adunare Națională, se reunește la Ankara pentru a ratifica Tratatul de la Lausanne. Aliații încep să se retragă din toate locurile din Turcia care fuseseră ocupate, în conformitate cu termenii Armistițiului din 30 octombrie 1918.
- 29 octombrie – Marea Adunare Națională a Turciei proclamă Republica Turcia, avându-l ca președinte pe Mustafa Kemal.
Cronologie întocmită de SERGIU SELIAN