Conferință la Bucureşti Hayk Demoyan
Hayk Demoyan Directorul Muzeului – Institut al Genocidului din Erevan și Președintele Comisiei de Stat pentru Comemorarea a 100 de ani de la săvârșirea Genocidului.
Bucureşti 14 mai Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti.
“Ce este Genocidul Armean, de ce prezintă interes pentru Parlamentele lumii, de ce există un proces la nivel mondial ? De ce este încă actual, de ce nu este numai o chestiune istorică, ci și una de revendicare ? Pentru a înțelege importanța sa pentru actualitate, ar trebui să fac o scurtă prezentare istorică. Deci să definim ce înseamnă Genocidul Armean. Genocidul este o politică de stat cu delimitare, premeditată contra unui întreg grup etnic. Această politică a fost implementată pe teritoriul Armeniei istorice, ceea ce la vremea respectivă însemna Imperiul Otoman. Cu alte cuvinte Imperiul Otoman și-a luat ca țintă nu numai armenii care trăiau în interiorul acestui stat, ci și pe cei din afară. Genocidul Armean a fost o politică implementată de cel puțin 3 regimuri din Imperiul Otoman. Prima încercare a fost ordonată de către Sultanul Abdul II Hamid, supranumit Sultanul Roșu”. Mai mult de 200.000 de armeni au fost omorâți între 1894-1896. După detronarea Sultanului Abdul II Hamid și preluarea puterii de către Mișcarea Junilor Turci în 1908 s-a declanșat un nou val de atacuri. Un regim aparent democratic care a ajuns la putere folosind sloganul Libertatea, Egalitate, Fraternitate sub denumirea de Comitetul Uniune și Progres. Folosind acest slogan aparent liberal, triumviratul partidului a pus la cale înainte de Primul Război Mondial exterminarea armenilor. Între 1911 și 1912 s-a decis rezolvarea Chestiunii Armene prin exterminarea acestei populații. Și pentru a putea porni acest plan, trebuia găsită o cauză. Aceasta s-a numit asasinarea de la Sarajevo a Principelui moștenitor al tronului austro-ungar, Franz Ferdinand. Până de curând istoricii turci au pretins că Genocidul Armean este o minciună, însă în urmă cu doi ani a fost publicat jurnalul lui Talaat Pașa, unul din artizanii Genocidului. În 1916 scria că aproape 1 milion de armeni încetaseră să mai existe pe teritoriul Imperiul. În ciuda acestor dovezi evidente politicienii și o parte din mediul academic turc refuză să recunoască acest adevăr.
A fost un plan foarte bine pus la punct care a acționat cu precizie. Primul pas a fost exterminarea populației masculine, bărbații care erau înrolați în Armata Otomană. Al doilea – a fost exterminarea intelectualilor, a prelaților. În sfârșit al treilea – strângerea, deportarea și anihilarea femeilor, copiilor și bătrânilor. Ceea ce este important, în acea perioadă au existat reacții la nivel mondial. Rusia, Franța și Marea Britanie au semnat o declarație comună în 1915, prin care condamnau această crimă. Este pentru prima oară se menționează intervenția umanitară și totodată este menționat faptul că Turcia trebuie să-și asume responsabilitatea pentru aceste noi crime împotriva umanității. Acest document a fost folosit ca un precedent în timpul Procesului dela Nuremberg, când pentru prima oară lideri de stat erau inculpați pentru crime împotriva propriului popor. Deși mulți dintre acești lideri turci au scăpat de la pedeapsa oficială, au fost totuși urmăriți de către comandouri răzbunătoare ale justițiarilor armeni. Deci este un precedent pentru că se menționează cum statul trebuie să fie pedepsit pentru crime împotriva propriilor cetățeni. Dar este un precedent și faptul că până la urmă acești criminali nu au fost până la urmă pedepsiți pentru asasinarea propriilor cetațeni pe teritoriul Imperiului. Acest fapt a atras după sine consecințe foarte tragice. De altfel în 1939, în august, la întrunirea dintre Hitler și generalii săi acesta le-a spus – Cine își mai amintește astăzi de anihilarea armenilor? Acest exemplu demonstrează cum un genocid atrage după sine alte genocide și din păcate și în sec XXI încă mai există genocide.
Mai mult de un milion și jumătate de armeni de pe teritoriul Imperiului Otoman, dinPersia,Mesopotamiaau pierit și încă statul care a comis această crimă nu este pedepsit. La ora actual regimul din Turcia spune că este mulțumit cu ceea ce au făcut înaintașii lor și acest lucru este folosit pentru a exercita presiuni asupra RepubliciiArmenia. De exemplu în 1993 președintele Turciei a spus că armenii încă nu vor să învețe să ia aminte la ceea ce s-a întâmplat cu ei începând cu 1915. În ziua de astăzi mai mult de 70 % din populația Armeniei reprezintă urmași ai supraviețuitorilor Genocidului. Iar Turcia folosește și exercită presiuni asupra descendenților acestor familii. Vă reamintesc faptul că statul armean a fost creeat pe teritoriul pe care a avut loc Genocidul 5000 de ani mai târziu. Turcia este la ora actual membru NATO, a unor organizații mondiale importante, dar atunci de ce îi este frică de recunoașterea Genocidului Armean? Una dintre presupuneri este că Turciei îi este frică de revendicări, că ar putea să piardă o parte din teritoriile sale. Nu vreau să spun că prima temere nu ar avea nicio bază, dar mai important cred că sunt aspectele psihologice care dau specificitate acestui fenomen. Care este rolul aspectului psihologic în recunoașterea Genocidului și a consecințelor acestuia? Când Turcia s-a format ca republică în 1923, atunci a început și dezvoltarea unui nou tip de istorie, care îl are ca fondator chiar pe primul președinte al Turciei, Mustafa Kemal Ataturk. Ataturk este produsul Junilor Turci, el a reușit să supraviețuiască comploturilor făcute de Junii Turci, a fugit din țară și a creeat așa numita Mișcare de eliberare națională, Turcia pentru turci. El a scris apoi memorii, istorii despre cum a fost creeată această țară. Cei care au comis acele crime împotriva armenilor și și-au însușit proprietățile lor, s-au alăturat mișcării lui Ataturk încă de la început. Iată deci rădăcina acestei temeri a Turciei de a recunoaște Genocidul Armean, pentru că vinovații sunt cei care la ora actuală sunt recunoscuți drept părinții fondatori ai Republicii Turcia. Negarea Genocidului nu este un fenomen nou, este și un fenomen continuu în același timp. Fiecare Genocid are proprii săi negaționiști, deci există negaționiști ai Genocidului Armean, al Holocaustului, al Genocidului dinRwanda, pentru că negaționismul merge mână în mână cu recunoașterea. Fiecare regim își începe politicile de exterminare în același timp cu politica de a ascunde acest lucru, astfel victimele devin vinovați și vinovații victime. În problema Genocidului Armean avem cazuri de negaționism prin mituirea presei internaționale. Vreau să vă dau exemplul Sultanului Abdul Hamid, care a mituit doi jurnaliști francezi care urmau să scrie faptul că armenii sunt de fapt vinovați și nu victime. În1895 aînceput asasinarea armenilor și mulți diplomați străini, turiști și ziariști care se aflau la vremea respectivă în Constantinopole au fost martori ai acestor crime. Deci presa de atunci a fost manipulată de către turci, s-a schimbat ceva astăzi, răspunsul din păcate este negativ. La ora actuală puterea politică din Turcia, politicienii încearcă și reușesc să influențeze jurnaliști și membrii comunităților academice din întreaga lume. Ei folosesc această expresie conform căreia istoria trebuie lăsată dezbaterilor istoricilor. Fie repetă Tantra ca în Budhism, fie folosesc altă expresie –să ne împărtășim durerea- . De ce îi este Turciei frică de adevăr? Primul răspuns ar fi că dacă Turcia ar recunoaște Genocidul și mai mult și-ar cere scuze, ar avea loc o prăbușire psihologică a milioane de turcia care încă cred în faptul că Genocidul nu a avut loc. Mai mult Turcia își va demitiza pe eroii săi. Recunoașterea ar fi o lovitură puternică dată asupra identității naționale turcești. Cu alte cuvinte, adevărul nu-i va elibera pe turci, ci mai mult ar putea crea a o adevărată prăbușire a identității naționale turcești, dar și a identității collective. Aceasta este explicația mea pentru faptul că Turcia neagă în continuare într-un mod agresiv Genocidul Armean.
Din perspectiva armeană ce ar însemna recunoașterea Genocidului? În primul rând ar însemna asumarea unei responsabilități pentru că orice crimă trebuie pedepsită. Ar însemna reparații aduse armenilor și ale cererilor acestora către instituții cum ar fi Biserica Armeană. Și în ultimă instanță ar însemna redarea drepturilor armenilor asupra proprietăților confiscate atunci. Aceste lucruri s-au discutat șila Conferința dela Paris.Într-unul dintre punctele Acordului de la Paris se menționa faptul că Turcia nu mai are dreptul să guverneze peste aceste grupuri etnice minoritare pe care le-a persecutat. De aceea o altă porțiune din teritoriile istorice au fost reconstruite sub forma Primei RepubliciArmenia. Avem de a face cu o situație în care Turcia modernă folosește chiar aceste consecințe ale negării Genocidului Armean. Turcia se află la ora actuală într-o stare de război nedeclarat cuArmenia, deoarece ea s-a alăturat Azerbaijanului în conflict. Turcia și Azerbaijanul au dezvoltat o politică oficială exprimată sintetic prin sloganul – O națiune, două state – . Turcia a ratat până de curând tentativa de deschidere a graniței cuArmenia, care la ora actuală este închisă. Recent Ministrul de Interne al Turciei a declarat că există o strategie specială pe care Turcia o elaborează pentru a contracara acțiuniule duse de armenii de pretutindeni. Pe lângă Primul Ministru al Turciei există creată o comisie care ocupă cu politicile pentru contracararea recunoașterii Genocidului Armean.
Eu cred că Genocidul Armean nu este doar o chestiune istorică, Genocidul este un termen legal, nu este un termen istoric, și trebuie prezentat în cadrul legilor internaționale. Iar statul care a comis o astfel de crimă, în ciuda poziției sale regionale, în ciuda apartenenței sale la diferite organizații internaționale trebuie să-și asume responsabilitatea și să stea față în față cu propria istorie.
Nu avem nevoie de exerciții verbale din partea Turciei și a comunității internaționale. În timpul Primului Război Mondial am fost ținta represiunilor, în clipa de față nu avem pretenția decât la satisfacerea cerințelor noastre. În 1991, după prăbușirea URSS când Armenia a devenit independent ne-am fi așteptat ca Turcia în acel moment să deschidă granițele, să recunoască Genocidul, să-și ceară scuze, să stabilească relații economice, ea și-a înschis granițele și și-a concentrate eforturile pe negarea Genocidului. Visul meu este ca liderii turci să viziteze Memorialul și Muzeul Genocidului, să vină cu o floare și cu o lacrimă.
Comemorăm Genocidul Armean pe 24 aprilie, pentru că este noaptea în care toată intelectualitatea armeană din Constantinopole a fost arestată și trimisa într-un așa zis exil de unde nu s-au mai întors niciodată. În foarte scurt timp peste 1000 de intelectuali de pe teritoriul Imperiului Otoman au fost arestați și omorâți imediat. Peste 3000 de arhiepiscopi, episcopi și prelați armeni au fost arestați și asasinați prin ordin special. Acești oameni, intelectuali, avocați, jurnaliști, profesori, medici, parlamentari au fost asasinați într-o manieră brutală, au fost torturați, iar capetele le-au fost sparte cu pietre. Unii dintre ei erau chiar prieteni cu înaltele oficialități turce…
Liderii turci se așteaptă ca după comemorarea a 100 de ani de la comiterea Genocidului, în 2015, armenii să se oprească din demersul lor. Acest lucru nu se va întâmpla niciodată.