CENTENAR GENOCID / Conspiraţii, secrete şi cataclisme umane

http://www.peopleofar.com

Conspiraţia se plimbă în înţelegerea, reprezentările şi acţiunile oamenilor pe o plaje foarte largă de la cei care o consideră o iluzie, chiar halucinaţie socială care-i bîntuie numai pe neputincioşi, marginalizaţi, resentimentari şi paranoici până la cei care o consideră o realitate periculoasă, omni prezentă, fabricată de oameni bolnavi de ură, orgnizaţi în societăţi secrete care au drept scop dominaţia absolută. Între aceste extreme există  varietatea conspiraţiilor reale care sunt uneori desconspirate sau auto-desconspirate. Varietatea conspiraţiilor reale cuprinde atât  conspiraţiile care s-au opus Marelui Rău printr-un un rău considerat mai mic precum şi conspiraţiile care au conceput şi adus Răul cel Mare.

Conspiraţiile care concep Răul, conspiraţiile genocidare de orice formă (biologice, financiare, culturale) – sunt simultan hrănite de ură, secrete, făţarnicie, cinism şi sunt structural violente. Dar, evolutiv,  conspiraţiile se nasc pe baza unor puternice sentimente negative, precum ura, frica şi/sau furia, lăcomia şi, posibil, pe o serie de interese convergente.  Conspiraţiile au deseori o faţă publică tocmai pentru a acoperi ceeace concep şi pregătesc în secret. În 1910 (1-12 Noiembrie), l-a Salonic s-a luat o decizie secretă fatală de către Ittihad (a se citi – Comitetul  Partidului Unităţii şi Progresului) care pe baza unor deliberări secrete a “hotărît omogenizarea forţată a Turciei”  care semnifica în fapt “exterminarea armenilor” proiectată ca un început în tratamentul aplicabil altor naţionalităţi  (Vahakn Dadrian, 1999 – “Warrant for genocide. Key elements in Turko-Armenian conflict”, pp. 96-97).  Destinul deciziilor secrete, mai ales cele născute de ura respirată împreunnă împotriva Celuilalt, este de a fi spionate, tot în secret, trădate aşa cum s-a petrecut şi cu această decizie, lucru evident în rapoartele făcute de reprezentanţii altor ţări prezenţi la Salonic. De exemplu, consulul Angliei, Harry Lamb (Dadrian,  p. 98) menţionează  chiar numele unuia dintre cei mai importanţi decidenţi ai genocidului, doctorul Nazim care va fi condamnat la moarte, in absentia, de Tribunalul Militar Turc la 5 iulie 1919, după ce  Marea Crimă –Medz Yeghern se consumase.

Conspiraţiile genocidare se nasc treptat fiind pregătite de acte practice şi simbolice menite să degradeze şi descurajeze victima viitoare. Pe acest parcurs nucleul conspirativ îşi adună instrumentele obediente. Unanimitatea şi obedienţa adepţiilor sunt absolut necesare pentru succesul macabru al consipraţiei genocidare. Nu de puţine ori aceasta este anticipată de acte care afirmă superioritatea unui grup (rase, etnii, clase sociale etc.) asupra tuturor celorlalte grupuri care sunt definite negativ, adică asupra celor numiţi dispreţuitor şi la grămadă – NON-NOI. De la modul in care sistemul Otoman, aşa cum argumentează Toynbee, trata supuşii ca “echivalente umane ale oilor”, “cirezilor” (A Study of History, 1957, p. 362) până la modul în care Marele  Vizir Kör Yuzuf  Ziya a dat ordinul (Martie 1809) prin care Creştinii trebuiau îndepărtaţi din vecinătatea Musulmanilor nu este drum lung, iar de aici spre  atrocităţiile ulterioare treptele ororii urmează  logica urii care duce la cataclisme produse de oameni împotriva oamenilor.

Dar nici o conspiraţie genocidară nu poate deveni fapt fără obedienţă necondiţionată:”Sunt un soldat – [ţara] este comandantul meu. Eu mă supun fără întrebări. Cu ochii închişi îndeplinesc datoria mea” (Ziya Gökalp).

Sigur drumul de la dispreţul faţă de altul, de la separarea absolută dintre Noi, cei buni, aleşi, superiori şi Restul fără identitate, semnificaţie şi destin până la genocid are multe alte componente. Dar conspiraţia născută din ură, plănuită în secret şi  deghizată public ca operă de binefacere sau cel putin justiţiară se poate transforma în cataclism uman.

Executantul care nu se întreabă şi nu întreabă îşi pierede nu numai “curajul de a fi” (Tilich) ci chiar şi posibilitatea de a fi. La aproape o sută de ani de la Marea Crimă – Medz Yeghern este firesc să ne întrebăm şi să întrebăm “Cine suntem NOI, NOI TOŢI – si EI şi VOI dacă refuzăm să ştim ce înseamnă, ce ne spune tragedia aremnilor despre devenirea NOASTRĂ? Întrebarea de origine Augustiană este acutizată azi nu numai prin trecerea de la forma ei individuală – “Cine sunt eu, Dumnezeule?” la forma colectivă care include întreaga suflare umană  dar şi prin potenţialul fără precedent istoric al intercunoaşterii in interiorul grupurilor şi între grupurile şi comunităţiile umane. Acest potenţial de intercunoaştere a fost abuzat de serviciile de cadre, de cele de securitate, de dosare in communism. O boală care n-a încetat nici după 1989 şi faţă de care nici o societate nu este imună. Potenţialul  intercunoaşterii care refuză spionarea celuilalt, “cursa de gură” (Sorescu), delaţiunea şi secretomania  este agresat azi prin folosirea machiavelică a noilor tehnologii de comunicare, observare şi înregistrare. Intercunoaşterea, potențial, este o condiţie a co-dezvoltării. Din nefericire acest potenţial poate fi şi este frecvent deturnat.

Problema gravă cu care se confruntă potenţialul intercunoaşterii umane de aproximativ 200 de ani este constituită de creşterea sistematică a tehnicilor, organizaţiilor şi practicilor de spionare, deghizare, mascare, supraveghere, diversiune şi manipulare. Cei care au suferit şi din aceste cauze în communism, probabil, au sesizat acest pericol.  Dezvoltarea spontană şi/sau intenţionată a intercunoaşterii umane este infectată de secretomanie, spionare, furturi de identitate, deghizare şi manipulare. Toate aceste boli sunt exponenţial agravate  de abuzarea  noilor tehnologii de comunicare de către actori sociali individuali şi colectivi cu un redus coeficient de dezvoltare morală – sau poate cu o superdezvoltare a imoralităţii – şi motivaţii barbare. Intercunoaşterea umană cere exersarea memoriei colective, reducerea amneziilor politice şi istorice.

dr.Cătălin Mamali
sociolog, profesor  la Univ. din Iowa, USA